„O existenţă artistică de stranie originalitate: Leonid Dimov” – articol de Costin Tuchilă

11 ianuarie 2025

1052

Născut la 11 ianuarie 1926, la Ismail, în Basarabia, Leonid Dimov, fiul Nadejdei Dimov şi al lui Naum Mordcovici, a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi timp de trei ani, Facultatea de Filologie din Bucureşti şi, tot trei ani, Facultatea de Biologie. În paralel Dimov a mai făcut studii de drept, teologie şi matematică. Boem la tinereţe, făcea parte din grupul „singaporenilor”, alături de Teodor Pâcă, Tudor George, zis şi Ahoe, după salutul pe care îl adresa, ca pe un imaginar strigăt de luptă, Florin Pucă, Stan Palanca, Virgil Mazilescu, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, înconjuraţi de o sumedenie de aspiranţi, altfel oameni cu o bună pregătire intelectuală, care aleseseră – sau fuseseră aleşi, cine ştie – calea frondei, a refuzului de a se supune vreunei constrângeri. Trăiau, majoritatea, de azi pe mâine. „Singapore” era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureştean din Piaţa Rosetti. Greu de ştiut care să fi fost motivul pentru care respectiva cârciumă primise un nume atât de exotic. La „Singapore” reuniunile bahice se prelungeau târziu în noapte, până spre dimineaţă. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieşit din timp într-o epocă rigidă, începând cu sfârşitul anilor ’50 şi până prin anii ’70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viaţă spirituală utopică, plină de proiecţii imaginare, pe care mizeria cotidiană nu o putea înfrânge.

Începând din 1959, când îl cunoaşte pe Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov va teoretiza onirismul estetic, devenit substanţa poeziei sale, din grupul oniricilor făcând parte Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Sorin Titel, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Iulian Neacşu. În perioada de relaxare ideologică dintre anii 1965 – 1971, oniricii reuşesc să se impună, nu fără eforturi, marcând un moment important în peisajul literar al vremii. După Tezele din iulie 1971, presiunea cenzurii face ca grupul să se destrame, unii dintre scriitorii amintiţi alegând calea exilului (Dumitru Ţepeneag, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu). Ceilalţi continuă însă să publice, chiar dacă ei nu se mai află întotdeauna în prim-planul atenţiei. În 1973, Editura Cartea Românească publică antologia „ABC” de Leonid Dimov, care debutase în 1966 („Versuri”). În 1968 îi apăreau două volume, „Pe malul Styxului” şi „7 poeme”, urmate de „Carte de vise” (1969, care conţine „Hipnagogice”, „7 proze”, „La capătul somnului” și „Poeme de veghe”), volumul de rondeluri „Semne cerești” (1970), „Eleusis” (1970, cu ilustraţii de Florin Pucă), „La capăt” (1974), „Dialectica vârstelor” (1977), „Spectacol” (1979, cu ilustrații de Florin Pucă), antologia „Texte” în colecția „Cele mai frumoase poezii”, „Veșnica reîntoarcere” (1982). A tradus, între altele, din Giambattista Marino şi Gérard de Nerval. Leonid Dimov a murit în 5 decembrie 1987, la București.

1 of 5

Leonid Dimov este poetul cu cea mai bogată imaginaţie materială din întreaga literatură română. Întâlnirea cu acest autor oferă perplexitate, pentru a se transforma subtil şi rapid în participare la o desfăşurare de-a dreptul senzaţională. Desfăşurarea de onirism este unică, la asemenea intensitate, în literatura noastră. Poezia sa este produsul unor asimilări organice ale dezvoltării literare, codificate de o existenţă artistică de stranie originalitate. Cu Leonid Dimov componenta balcanică, solară în descendenţa ei barbiană, pătrunde cu aerul întâmplării definitive în lumea visului. Un soare noctambul luminează cu scânteieri policrome amestecul de colcăială balcanică funambulescă şi nebunie bizantină. Solarul Isarlîk s-a mutat după lungă aşteptare – pentru a se definitiva în sferă materială – în domeniul oniric. Posibila filiaţie istorico-literară nu explică însă nicidecum experienţa acestui autor. Dimov este, structural, o maşină de vise. Atitudine de altfel teoretizată în articole, argumentată prin „luări de cuvânt” în fruntea cărţii, prin titluri cu vădit caracter programatic. Literatură a visului sau univers mutat în spaţiul infinit al reveriei hipnagogice, ea este şi o supraliteratură. Mihai Ungheanu observa la debutul poetului, în 1966, un debut la vârsta de patruzeci de ani – vârstă la care cei mai mulţi dintre reprezentanţii de frunte ai liricii româneşti au, în liniile ei esenţiale, opera încheiată sau vârstă pe care de obicei geniile nu o ating: „Concepţia de artizan e dublată de conştiinţa imensului progres tehnic al artei literare, al poeziei îndeosebi, şi un astfel de artist nu poate aborda scrisul până nu epuizează o experienţă artistică anterioară. El este un cunoscător de modalităţi, un mânuitor de maniere. Despre astfel de scriitori se poate spune, riscând desigur afirmaţia, că n-ar putea exista fără un impunător şir de predecesori literari. O astfel de poezie începe să existe de aici înainte ca o suprapoezie a emoţiei precedente.” Modalitatea lui Dimov îi apărea criticului ca „o modalitate a modalităţilor”.(*)

Astăzi putem spune că Mihai Ungheanu nu a riscat în nici un fel afirmaţia, fiind exact dar parţial în „diagnosticul” său. Evident, oniricul Dimov scrie nu delimitându-se de ceva, ci sprijinindu-se parcă pe tot ce îl precede, printr-o fină – insesizabilă pentru simţul comun – mişcare de „tălmăcire” a experienţelor anterioare în uriaşa magmă personală. Se vorbeşte în acelaşi articol de „explorarea critică a poeziei anterioare” proprie unui Topîrceanu, în general creatorilor care împărtăşesc parodia ca act artistic de a se distanţa de formule care nu îi satisfac. Procesul e real şi, ca teorie estetică, poate fi aplicat şi la un poet ca Topîrceanu, şi la unul ca Leonid Dimov. Comparaţia este însă restrictivă. Orice aventură în cunoaştere, probabil cu excepţia primilor primitivi, se sprijină pe tot ce s-a creat înainte. Literatura nu face excepţie şi actele insurgente sunt acte de nerecunoaştere, de negaţie sau delimitare.

Ce s-ar putea reproşa creaţiei lui Leonid Dimov este tocmai excesul de vizionarism, construcţia care te străfulgeră din prima clipă. Imaginaţia uluieşte. Asimilând „modalităţi”, el construieşte în continuare, sprijinindu-se pe un fond abstract de cultură poetică, larg literară. Această literatură se prezintă ca un încifrat mecanism al mecanismelor pus să inventeze dincolo de aparenţe. Visul este copleşitor.

În direcţia unui univers din care lipseşte îndeobşte orice fel de transcendenţă, în care imanenţa materiei creează spiritul prin enormele ”buclucuri” onirice, Leonid Dimov este, fără îndoială, cel mai puternic vizionar al literaturii române.

________