Comentariu de Pușa Roth
Disperare, fiascuri electorale, adevăruri greţoase, pretinse scrisori, minţi pierdute, dacă există minte, născociri brutale etc., o înşiruire de invective, însă ordonate în text de aşa manieră că nimic nu pare nefiresc. Domnul Caragiale avea acest uriaş dar de a nimici prin cuvânt, de a minimaliza până la ridicol. Vi-l imaginaţi pe Caragiale scriind astăzi despre politică, despre presa afiliată politic, despre moravuri şi năravurile oamenilor politici? Eu, da. E un exerciţiu care te umple de bucurie. E interzis să visezi?
O infamie
În desperarea pe care le-a pricinuit-o căderea lor meritată de la putere, şi pe care le-o culminează fiascurile lor electorale, apilpisiţii(1) conservatori şi-au pierdut cu desăvârşire sărita(2). Neavând absolut nimica real de imputat partidului şi guvernului liberal, ei se apucă de născociri cari de cari mai ridicule sau mai infame, şi toate egal de absurde.
Un exemplu în adevăr greţos, ni-l dă ”Epoca”(3) de ieri. Turbaţi de nimicnicirea(4) lor electorală, tinerii de la ”Epoca” şi-au pierdut minţile până la a făuri în redacţia lor o pretinsă scrisoare a dlui I. Lecca, prefectul de Bacău, către un oarecare alegător local, voind, prin publicarea acestui apocrif în facsimile, să probeze că guvernul a făcut îngrozitoare ingerinţe în alegeri.
Când, spre a face senzaţie, ajunge cineva aci, trebuie să-şi fi pierdut, desigur, minţile, presupunând că a avut vreodată minte. Căci numai un nebun sau un prost şi-ar închipui că, cu aşa născociri brutale şi cusute cu aţă albă, se mai poate induce publicul în eroare.
A apărut în ”Gazeta poporului” (5), anul I, nr. 240, 25 noiembrie/7 decembrie 1895, p. 1. Nesemnat. Neinclus în ediţiile anterioare celei din 2011. Inclus pentru prima dată în ediția I. L. Caragiale, ”Opere”, IV (Publicistică, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav; studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011), p. 514. Identificat şi restituit de Florin Manolescu, în ”Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii”, 1983, p. 454. (Nota editorilor, ed. cit., 2011).
________
(1) apelpisit, -ă, s.m., s.f. (înv.) 1 adj. (despre fiinţe) Care este scos din sărite, enervat, exasperat, disperat. Miţa (apelpisită): ”Nu mai voi să ştiu de nimic!” (Caragiale). 2 s.m., s.f. Nebun, smintit, turbat. ”De-i face un pas mai mult, trag clopoţelul să vie slugile, şi telegbutuc, ca pe un apelpisit.” (Alecsandri). 3 adj. (iron.) Extraordinar, faimos. • pl. -ţi, -te; variantă: apilpisit, -ă adj. (Cf. DEX).
(2) A-și pierde sărita sau a-și iesi din sărite = a-și pierde cumpătul, a se enerva.
(3) ”«Epoca», ziar înființat în 16 noiembrie 1885 la București de Nicolae Filipescu, având ca director politic pe Grigore Păucescu și pe Barbu Ștefănescu Delavrancea ca prim-redactor. A fost ziarul oficial al Partidului Conservator. A apărut într-o primă serie până pe 14 iunie 1889, când fuzionează cu «România liberă», apărând în locul lor publicația «Constituționalul». Reapare cu titlul inițial într-o altă serie în perioada 2 noiembrie 1895 – 22 noiembrie 1916, fuzionând la 24 iunie 1907 cu ziarul «Patriotul». Pentru o scurtă perioadă de timp apare în seria a III-a la Iași (18 septembrie 1918 – 1 decembrie 1918). Revine în București pe 2 decembrie 1918 și apare până pe 19 august 1923. Reapare pentru o scurtă perioadă de timp în perioada 2 februarie 1926 – 21 aprilie 1926. Ultima perioadă de apariție a fost în perioada 5 februarie 1929 – 15 iulie 1938] ca ziar oficial al Partidului Conservator, fără legătură de doctrină cu fostul mare Partid Conservator. Acesta fusese constituit la 10 martie 1932 prin transformarea în partid a Ligii Vlad Țepeș, înființată de Grigore N. Filipescu la 30 iunie 1929.
La momentul apariției, conducerea formală era asigurată de Grigore Păucescu (fostul șef al lui Eminescu la ”Timpul”), dar, de fapt, inițiatorul și sufletul gazetei, profund antiguvernamentale, era Nicolae Filipescu. Începând cu data de 23 ianuarie 1886, odată cu retragerea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea din funcția de prim-redactor, Nicolae Filipescu este menționat în calitate de proprietar al ziarului. În paginile ziarului au publicat, printre alții, I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuță, Titu Maiorescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
«Epoca» a devenit imediat ziarul politic cel mai citit, o publicație de mare vervă, care a agitat, adesea violent, viața politică a anilor de opoziție contra lungii guvernări a lui I. C. Brătianu și a grupat în jurul ei numeroși tineri conservatori, nemulțumiți de letargia politică a «bătrânilor». În urma atentatului împotriva lui Ion C. Brătianu din 4 septembrie 1886, considerându-se că presa este vinovată moral de agresiune, redacția ziarului «Epoca» a fost devastată de partizanii guvernului, stârnindu-se un mare scandal.” – Wikipedia.
”În prima jumătate a anului 1886, «Epoca» editează un supliment duminical intitulat «Epoca literară», condus de I. L. Caragiale și având ca secretar de redacție pe Șt. O. Iosif și redactor pe Al. Antemireanu. După zece numere, suplimentul își încetează apariția, dar Caragiale și Iosif continuă colaborarea, primul cu editoriale și schițe (Garda civică, Boborul!, Răsplata jertfei ptriotice ș.a.) […]” – Cf. Remus Zăstroiu, ”Dicționarul general al Literaturii Române”, E–K, Academia Română, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 68–69.
(4) Nimicnicire, nimicniciri, s. f. (învechit) Acțiunea de a nimicnici și rezultatul ei; nimicire, distrugere. A nu se confunda cu nimicnicie (de asemenea învechit) – 1. deșertăciune, zădărnicie. 2. Lipsă de însemnătate, de valoare.
(5) ”Gazeta poporului”, cotidian politic liberal apărut la Bucureşti între 1 februarie 1895 şi 16 ianuarie 1896. Detalii, click aici (nota de subsol).
Note de Costin Tuchilă