Dupe cum mă ştiţi, se întâmplă câteodată să mă rătăcesc în lumea din jur şi să mă trezesc fără trebi anume prin vreun colţ în care, mai ’nainte, nu aş fi zis că m-aş trezi. Şi aşa că, fiind printre ploi şi ceruri albastre şi limpezi ca ochii de copil (ştiu, e o comparaţie răsuflată, da’ nu mă lasă inima să folosesc alta!), printre ceruri albastre zic, la început de mai, m-am trezit la intrarea în Cișmegiu (Nenea Iancu citire…!), aia dinspre rondul cu nume de erou de la ”77. Zic Măriei-Mele: ”Ia-o frumuşel prin parc şi fă o plimbare lungă, că timp ai şi de rătăcit eşti rătăcit gata. Iaca: soare, primăvara, floricele… Lasă dracu’ gândurile prea adânci!” Măria-Mea, cică: ”Bine, bre!” O iau deci, prin parc. Acolo, ce să vezi? Lume multă, nene. Nu stau acu’ să îi înşir pe toţi, că erau prea mulţi și nici nu-i cunoșteam pe toți, da’ puteţi să mă credeţi pă cuvânt. Adevăru’ e că era un fel de zi de vacanţă. O zi de sărbătoare cu istorie cam-așa, eroico-socială, da’ transformată aujourd’hui în prilej de fâțâială și umplut burdihanu’. Eu, cam ameţit de mulţime, da’ politicos, zic: ”Nene Parcule, da’ ce faci cu toată lumea asta aice?” Parcu’, mormânt! N-avea chef de vorbă, da-n afară de asta era cum îl ştiam. Copaci şi arbuşti pictaţi în verde bezmetic, flori ameţite de soare, în roz şi violet și atârnate în dorul-lelii de ramuri lungi cu frunze late, bănci înşirate pe alei ronde, peluze cu iarba linsă, apă întunecată oglindind coroane foşnitoare, Podul de Nuc arcuit peste lac, frumos turnat şi pus de oameni cu socoteală la loc potrivit. Nimfa, cuminte şi misterioasă încremenită în mişcarea ei lacustră. Iată și felinarele pe stâlpi ştrengari, în fontă, cu aer parizian, garduri de fier forjat boiereşte, pavaje cu plăci de bazalt ca nişte ziduri de cetate culcate sub paşi, clădirile vechi pe margini de parc cu ferestre deschise printre crengi, lăcuşorul îngust patrulat de lebede negre şi raţe mandarin, păunii albi, neliniştiţi şi fantomatici, căţăraţi în pomi firavi.
Da, dom’ilor şi doam’elor, erau toate la locul lor. Aşa că, urmare a îndemnului de mai ’nainte, mai rămânea să mă bucur de soare, primăvară şi floricele. Zic să le iau în ordine.
Soare
Domn’e, ăsta se prezenta parţial, căci pe cer călătoreau acum nişte nori făţoşi, potoliţi şi aşa de pufoşi, de-ţi venea să crezi că lumea era făcută numai din blonde pistruiate, cu ochi verzi, buze pline cu pielița arsă, şi cupa ”D” la sutien. Era mişto. Am luat-o aşa pe aleile dinspre Schitu Măgureanu şi m-am lăsat la vale în direcţia Dâmboviţei, ştiţi voi, cea cu apă dulce, sanchi… Am trecut pe la Rondul scriitorilor care era ocupat de puberi, suferind cu toții de aceeaşi boală, şi anume un soi de lingus captivus. Nu rânjiți superior, că știu cum se spune corect – linguam captant – da’ nu avea rezonanța căutată și oricum voiam să vă verific ce mai știți din latină. Am ajuns în punctul La şahişti, care era ocupat de şahişti, of course. Partidele în desfăşurare le-am apreciat ca fiind eroice, da’ nu din cauza încleştării cognitivo-pisice, ci din cauza unor condiţiuni de mediu, căci să-mi dați voie să vă spui, că acolea mirosea mai vârtos decât în latrina unui șantier patriotic după ce la prânz s-a servit fasole şi la cină varză murată. Mai departe, lucrurile stăteau mai bine şi m-am bucurat să constat că în afară de o tipă tinerică ce îşi mardea puștiul de fo’ doi ani, era linişte. Tocmai d’aia am şi auzit o interesantă conversaţie între două doamne, ca să le zic aşa, una mai bătrâioară şi alta mai puţin. Zice aia mai puţin: ”Ce zici, o să fie război? Că mă tot uit la ăştia şi unii aşa zic. Și mi-e frică de mor, că proștii aștia sunt în stare să se bage”. ”Fugi d’aici” zice bătrâioara, păi n-ai văzut că aseară la televizor, domnu’… a zis că n-o să fie război?!?”. Am răsuflat uşurat – ca să vă zic adevăru’ mă cam luase inima când vorbise aia mai puţin, da’ mi-am revenit când aia mai mult a pus lucrurile la punct, cum numai o bătrână înţeleaptă ştie să le pună. Doar mai tre’ să aflu cine e ăl’ de-a dat vertdictu’.
Primăvara
Mi-am văzut mai departe de drum (ar trebui să zic de fapt ”mi-am văzut de alee”) și am luat-o către intrarea dinspre Regina Elisabeta cu gând să văz primăvara în toată splendoarea ei. La rondul mare se vindea vată pe băţ. La ceasul de flori se vindea suc de portocale la preţ de coniac VSOP, mai încolo un pic nu se mai vindea nimic. Peluzele râdeau colorate şi pe lângă mine râdeau, cum să le zic…? Aaa, da! Persoane. Deci, râdeau persoane care clefăiau vârtos gogoşi fierbinţi, strălucind de ulei. De unde le cumpărau – mister! Am trecut pe Aleea Macilor unde am văzut cam şapte maci, am trecut de Rigas unde n-am văzut nimic care să sememe a Rigas şi înainte să ajung la Aleea Platanilor, către spaţiul verde de lângă Intrarea Eftimiu (da, Coane Eftimiță, te poți odihni în liniște, îi zice după matale!), l-am văzut pe El îndreptându-se energic. El era înalt, cu barba de trei zile, cu părul aproape alb, cam unsuros, lăsat lung pe ceafă. Purta o pereche elegantă de pantaloni de trening şi o cămaşă cu carouri mari, în roșu şi verde, strânsă îngrijit sub elasticul pantalonilor. A intrat pe spaţiul verde între tufele rare, fix în faţa blocului de la marginea parcului, la distanţă de maximum trei metri de ferestrele şi balcoanele deschise în acea zi frumoasă şi cam la doi (tot metri) de alee. A băgat mâna în pantaloni, a scos ceva (nu ştiu ce, iertaţi-mă, da’ n-am vederea prea ageră!) şi a micționat în pace. E posibil ca acea pace să-i fi venit şi din faptul că în juru-i lumea se plimba liniştit, copiii se jucau fără griji, ştiţi voi cum e. A terminat, a făcut o întoarcere de balet şi a luat-o în sus, pe aleea de lângă gard. Mergând (tot energic), a întins mâna (v-am zis că era ’nalt), a apucat o creangă de dud lăsată neprevăzător deasupra aleii şi şi-a şters degetele pe frunzele lucioase. Mă cam bate gândul să nu mănânc dude anul ăsta. Câte o pauză nu strică.
Floricele
M-am strecurat apoi pe lângă intrarea dinspre strada cu cel mai frumos nume din lume, pe care nu mi-l mai amintesc acum, e ceva cu ape care clipocesc prin puțuri. Ei, şi după ce am trecut de aia de am zis, am ajuns la grădina de trandafiri unde, bineînțeles, din motive de calendar, am găsit doar ierburi, tufe de buxus şi oameni extrem de gravi, pătrunşi de importanța faptului că ţineau în lesă nişte patrupede cam bizare, unele semănând a plăpumi vechi făcute ghem, altele a ascuțitori. Ăștia cu ascuțitori erau cei mai gravi. Am dat ocol Lacului Lebedelor şi m-am zgâit printre gratii la păsări. Pasările se mișcau pe apă, se ciuguleau, se plimbau pline de emfază, dar cel mai mult păreau să fie preocupate să nu le pese de onoratul public. M-am învârtit spre Palatul Kretzulescu. Copaci, da, frunze, da, floricele… nu ştiu ce să zic. Mă opresc să reflectez şi dacă tot m-am oprit, hai să mă și hodin un pic. Şi pe când reflectam hodinindu-mă pe o bancă tare și bontoroagă, da’ ciudat de comodă, văz trecând prin fața-mi un grup de trei. Două fete, douj’inci-douj’opt şi una bucată mamă de familie, patruj’opt-cinzeci. Fetele. Una (aia douj’opt): jeans neidentificat, curu’ jos, bluza semitransparentă cu flori aplicate. Alta (cea douj’cinci): fustă scurtă, ţeapănă, picioare deloc rele, cămaşa ca dracu’ şi vestuță cu dungi. Mama de familie: jeans burlan, lată peste tot, bluză încheiată cu fundă la gât şi jachetă pe umeri (niciodată nu ştii când vine vremea rea!). Toate. Coafura cu părul ridicat în vârful capului, gen antebelic (La Première Guerre Mondiale, bien sûr, că doar nu vorbesc de Furtună în Deșert 1!). În picioare balerini: verde, galben, negru – în ordinea asta. Și poşete încăpătoare de birou. Ei, astea le-am văzut, aşa, în treacăt şi abia după ce ”Douj’opt” a zis cu glasul încărcat de înțeleaptă resemnare: ”Nişte zgârciți, dragă! După un an de relaţie nu sunt în stare să îţi cumpere un telefon ca lumea de ziua ta!”. ”Douj’cinci” a aprobat cu glas subţire. Mama de familie le privea cu deplin-înțeleasă admiraţie pe amândouă.
Mie mi-a venit, aşa, dintr-o dată, să mă las de soare, primăvară şi floricele. ”Ce-mi trebuie mie, domnule, plimbare în parc? Ce, altă treabă n-am? Eeeii…” M-am ridicat, am trecut repede pe sub palatul cel frumos, am urcat scările dinspre Știrbei, m-am prelins pe sub poala arborilor aproape-seculari de la intrare (sau ieșire, cum preferați!) şi m-am pierdut pe o stradă cu un nume teribil de frumos, nu mi-l mai amintesc acum, ceva cu o fântână şi nişte copaci cu frunze neliniștite.
Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa
