„O poveste de demult…” de Ionuț Cristache

149
ionut cristache amintiri armata tableta

in marginea filosofiei rubrica leviathan.roPentru că o să vă scriu în săptămânile viitoare despre un film regizat de Andrei Zincă, oarecum nedumerit de uitarea în care a trecut foarte repede, azi e timpul pentru o altă poveste mică.

Îmi amintesc deci, o istorie veche, foarte veche. S-a întâmplat cam așa… În 1974, eram militar „cu termen redus” în orașul vegheat de Coloana Infinitului, aveam colegi speciali, viitori actori și muzicieni, cu toții apăsați de misiuni patriotice înălțătoare. Păi ce, era așa de ușor să-ți aperi patria de dușmanii imperialiști? La Casa Armatei se pregătea un „spectacol omagial” cu nu știu ce ocazie istorică, prilej de lungi repetiții și ceremonii pe scenă. O elevă subțirică era, în spectacol, Ecaterina Teodoroiu, iar noi, masa amețită de sergenți cu termen redus cântam ceva și viitorii actori recitau versuri revoluționare etc. În seara dinaintea marelui eveniment ne-a zărit un moș Teacă de la armată, pe care-l văd și acum, după atâția ani cum s-a sufocat de indignare. Vreo zece dintre noi, mai afoni din naștere, eram soldații eroinei de la Jii, îmbrăcați în uniforme din Primul Război Mondial și umblam pătrunși de solemnitatea clipei pe lângă fata vestită a României de altădată.

Dar, să vedeți întâmplare, toți zece eram ochelariști cu dioptrii numeroase pe nas. În consecință, tovarășul maior politruc ne-a ordonat hotărât: „Toți soldații Ecaterinei ochelarii jos! Râd oamenii de voi mâine seară, în sală!” A venit seara de gală. Un viitor mare actor citea din spatele scenei vibrante versuri patriotice, iar noi, soldații Ecaterinei, orbecăiam pe scenă, în spatele actriței principale. Unul dintre soldații deposedați de ochelari, în bezna din fața lui, n-a mai nimerit drumul glorios al Ecaterinei și a luat-o spre gaura din care cânta fanfara, cu toate alămurile excitate de vibrații de drag de neam și de țară. E simplu să vă spun ce a urmat… Bietul soldat rătăcit a aterizat peste tobele fanfarei, iar sala s-a prăbușit într-un hohot imens de râs. S-a dus naibii toată ceremonia clipei și tot spiritul pios al evocării.

Ar mai fi ceva… Soldatul de atunci, căzut peste fanfară, a fost în anii libertății și ai democrației, de după ’90, ministru adjunct de externe, deputat, șef mare prin parlament… L-am văzut pe ecranele tv cum își purta hotărât ochelarii pe nas, era trecut bine de o sută de kilograme, mai mult pătrat decât înalt și mărșăluia încă după umbra Ecaterinei Teodoroiu. Umbra are cârje și e pe drojdie… Atenție, domn ministru, îmi venea să spun, fosa orchestrei e gata pregătită! Dar n-am spus…

Dacă mă gândesc mai bine, l-am vizitat cândva la Camera Deputaților, nu pot să uit ziua aceea, m-am rătăcit printre lifturile mari și l-am găsit greu într-o încăpere uriașă, de la ușă părea o jumătate de kilometru până la biroul lui din depărtare. Am povestit asta într-un roman de acum câțiva ani…

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.