”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (11)” de Dori Lederer

313
rubrica Dori Lederer leviathan.ro

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roTrecuseră două săptămâni de când Otilia călcase pentru prima dată în micul lui magazin și în gândurile lui, gânduri care acum îi sunt ca niște scrisori scoase din vechiul scrin al amintirilor și răvășite pe podea la picioarele vieții. În seara asta, tot ce simțea era confuzie, ba simțea liniște, ba intra în panică, acum se consola cu gândul că viața va reintra pe făgașul normal, acum simțea nevoia imperioasă de a o suna să-i audă vocea. ”Mâine va pleca, gata, dormi”, își spuse într-un final și stinse veioza. Închise ochii și-i apăru chipul ei. Sări din pat, aprinse lumina și începu să se plimbe prin cameră. Ce se petrece cu mine?, vorbi cu voce tare, contrariat. Nu, nu sunt îndrăgostit, fata asta îmi amintește de iubire, un sentiment, nimic mai mult, dar pentru mine acest capitol este închis pentru totdeauna, mai ales la vârsta asta. Treci în pat și dormi!”, se certă cu hotărâre.

*

Mergea de-a lungul plajei cu pași rari, numărând valurile: unul, încă unul, încă unul…

Peste ele, Otilia pășea tăcută.

– Ești frumoasă, iubito și miroși a ocean, îi spuse privindu-i chipul străveziu. Dă-mi mâna și ia-mă cu tine, iubito, o rugă.

Ea veni pe nisip lângă el și-l privi mirată:

– Unde să te iau, iubire? Sunt cu tine mereu, nu e timpul să plec, iar când voi pleca, tu nu vei mai fi singur niciodată.

Întinse mâna să-i mângâie părul, dar mâna lui lovi aerul și undeva, un clopot începu să bată. Numără: unu, doi, trei, patru, cinci, șase.

Deschise ochii și lăsă lacrimile să curgă.

Deșteptătorul anunța ora șase și faptul că a început încă o zi de viață.

*

Se așeză pe o bancă din parcul din fața magazinului și așteptă să treacă Otilia pentru a-și lua rămas bun așa cum promisese. Astăzi nu va deschide mica prăvălie, astăzi va privi iarba crescând, păsările venind, venea primăvara cu pași de fată, o fată cu ochii și părul ca scoarța copacilor, copaci care așteptau să… ”Să ce?”, se trezi vorbind singur. ”Să… înverzească, să înmugurească și să… înflorească”, răspunse gândul lui care hoinărea pe urmele primăverii.

– Am venit să-mi iau rămas bun, Emanuel, spuse femeia privindu-l cu niște ochi în care, astăzi, el nu putea citi nimic. Se ridică de pe bancă și se îmbrățișară ca doi prieteni care deja se cunoșteau de mult timp.

– Mai putem sta câteva clipe? o întrebă el.

– Da, răspunse Otilia și se așeză pe bordura aleii, scoase o sticlă cu apă, luă o gură și îl privi cum stătea în fața ei nedumerit.

– Nu vrei să stai pe bancă?

– Nu, veni răspunsul ei scurt, însoțit de un zâmbet. Stau aici, ascult iarba crescând.

– E o fericire să auzi iarba crescând, să numeri fâlfâiturile aripilor păsărilor, să-ți cânte vântul, să… trăiești toate acestea, spuse el.

– E o fericire să știu că deși nu credem în fericire, ea totuși există, uite, acum, aici, sub aceste forme pe care tu mi le-ai spus, completă Otilia privind în gol.

– Oare ne vom revedea? întrebă temător Andrei.

– Da, cred că da, Emanuel mă va căuta, spuse fata și se ridică pentru a-l îmbrățișa încă o dată.

Rămase privind în urma ei, șoptind: ”Oare primăvara vine sau pleacă, oare atât a durat, două săptămâni?”.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.