”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (26)” de Dori Lederer

400
Dori Lederer proza rubrica franturi de viata leviathan.ro

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.ro– Crezi că am ceva grav?, o întrebă Maria pe cumnata ei, sfredelind cu privirea chipul acesteia, în încercarea de a ghici răspunsul.

– Mai facem un set de analize și apoi desfacem o șampanie. Cred că a fost doar o mare sperietură, însă va trebui să mai rămâi un timp internată, o calmă Ioana.

– M-am gândit zilele acestea la moarte, la viață, la mine, la Andrei… continuă Maria privind cerul.

– E bine să te odihnești, vei avea mult de lucru, visezi să-l faci celebru pe soțul tău, ai uitat?

– Știi? M-am întrebat dacă am fost fericită și nu mi-am putut răspunde clar la această întrebare. Andrei nu m-a iubit niciodată așa cum am visat eu să fiu iubită, am simțit asta mereu, am crezut că mă va iubi cu timpul, suspină privind în pământ pentru a-și ascunde o lacrimă.

– Eu am fost fericită mulți ani. Am fost pentru că am știut atât cât îmi trebuia, pentru a fi fericită. Astăzi știu că pentru mine, viața nu e cel mai potrivit loc în care să stea fericirea, vorbi fără să vrea, Ioana.

– Și nu mai ești? făcu Maria ochii mari.

– Nu. Nu mai sunt fericită, dar nici nefericită, răspunse aceasta sec. Nu știu cum sunt, știu doar că trăiesc pentru oamenii aflați în suferință.

– Ești tristă? continuă cumnata s-o iscodească.

– Nu știu, Maria, nu știu. Îmi ocup gândurile, muncesc, sunt mereu la spital, să zicem că… trăiesc și asta înseamnă destul.

– Simt în tonul tău o undă de durere. Ioana, ce se întâmplă?

– Nu mai e durere, e doar un fel de lehamite, pentru că indiferență nu o pot numi. David are pe cineva și nu știe că am aflat acest lucru. Ești singura persoană căreia îi spun. E tot un fel de moarte și asta, precum vezi, viața are surprize până în ultima clipă, încercă femeia să zâmbească. Soțul tău, însă, deși nu te-o fi convins, te iubește. Hai să te duc în salon, se face răcoare.

– Ce ai de gând să faci? întrebă Maria îngrijorată.

–  Nimic. Poate că nici nu mai este ceva de făcut. Aștept și nu știu ce aștept, iar între timp, viața merge înainte, spuse Ioana ridicându-se de pe bancă. Ce culori frumoase are parcul, vine toamna, adăugă ea urmărind cu privirea o frunză căzând la picioarele lor.

                                                           *

Luna era plină, mare și roșie. Sub lumina ei, valurile păreau niște dihănii înfricoșătoare cu dinți de metal sclipitor care se ridicau rupând hălci de întuneric și ducându-le în adâncuri. Bărbatul stătea pe punte privind la urmele însângerate ale festinului, când, deodată, zări o siluetă de femeie venind pe ape.

 ”Maria, ce cauți aici?” strigă Andrei.

 ”Emanuel, stai acolo, mai am câțiva pași până la tine”,  îi răspunse femeia și apoi își duse degetul arătător la buze.

 ”Cunosc semnul acesta, nu e Maria”, tresări el. ”Otilia? Tu? Ai revenit?”, întrebă cu glas tremurat. Pelerina îi flutura ca niște aripi încurcate în părul negru, iar el o recunoscu:

 ”Doamne, e Otilia, fata-primăvară, ea nu știe să înoate”,  spuse repede Andrei și se aruncă în apă după ea.

În acel moment, dinții cu sclipiri de metal  ai valurilor o traseră în adânc și nu se mai văzu. Bărbatul se scufundă cu disperare, dar Otilia era de negăsit. Ieși la suprafață să tragă aer în piept și iar se afundă. Câteva minute se transformaseră într-o eternitate neagră… Un val uriaș i-o aruncă în brațe, fără suflare. Sfâșiat de durere strigă cu ură: ”Blestemată să fii și tu, mare!”

Propria voce îl trezi din somn și-l făcu să sară în picioare ca ars.

”Unde sunt? Cine sunt? De ce?”, continuă el confuz, în timp ce căuta butonul veiozei.

Pe covor, vântul adusese peste noapte frunze îngălbenite din copacul de lângă fereastră. Se face frig în casă ca și-n suflet, oftă el și-o închise.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.