”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (3)” de Dori Lederer

265
Dori Lederer lebede rubrica leviathan.ro

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roEra încă întuneric când Otilia se trezise. Emanuel dormea liniștit cu fața spre ea. ”Oare el o iubea?”

”Nu, mai bine să nu mă iubească”, își spuse și se întoarse cu spatele la el.

”O iubire ca asta l-ar chinui. Cum să iubești pe cineva de pe alt tărâm și să fii fericit?”

Chemă umbrele și le rugă să se așeze între ei. Plecase din lumea ei pentru o singură noapte însoțită de umbra pe care o rugase să nu-i dea voie să se materializeze chiar dacă ea îi va cere acest lucru. El venise tot pentru o noapte din lumea lui însoțit de o umbră care avea aceeași sarcină ca și a ei, să nu-i dea voie să se materializeze.

Un sunet strident o făcu să se trezească.

– Bună dimineața, auzi vocea lui răspunzând la telefon. Preț de câteva minute, umbrele lor se priviră victorioase și reci.

– Cât e ceasul? întrebă Otilia.

– E devreme încă, e șapte, mai poți dormi, răspunse bărbatul.

Aveau privirile obosite și triste și încercau să le ascundă în spatele unor zâmbete chinuite.

*

Alarma deșteptătorului suna cu insistență. Otilia se trezi mai obosită decât adormise. Figura din tabloul pe care-l cumpărase cu o seară înainte o privea cu ochi triști.

– Ai revenit, Emanuel… sau poate că niciodată n-ai fost plecat”, i se adresă ea cu un amestec de durere și revoltă.

Își aminti povestea aceea pe care o îngropase pentru totdeauna, povestea poveștilor, cum a numit-o pe timpuri, povestea pe care sufletul o scrie pe coperta cărții sale, carte cu care pleacă din lumea oamenilor pentru a se întoarce ”acasă”.

*

Nu se despărțiseră deși nu se mai văzuseră niciodată. Lipsea acel sărut de adio, lipsea acea împăcare a conștiinței. Așa înțelegea el despărțirile. Așa se despărțise de tot ce îi trecuse prin viață.

Ea era acum acolo și-l privea cu drag. Știa ce gândește, știa ce îl macină. Îl durea că ea știe.

Îi puse mâna pe frunte, așa cum făcuse de fiecare dată când îl simțea îngândurat. Apoi, îl îmbrățișă cu durere. O ultimă îmbrățișare dintr-o lume din care nu se poate reveni ușor, dintr-o lume în care umbrele nu se ating.

Cu o ultimă sforțare priviră amândoi în trecut: două lebede dansau pe cerul gri. Înlănțuirea lor era ca o promisiune făcută iubirii că vor muri acolo, sus…

”Sufletele își duc zborurile în tăcere”, se auzi de undeva… și lebedele își curmară zborul cu un țipăt, la jumătatea drumului.

Mirosea a teamă, mirosea a plecări în adâncul văzduhului.

– Îți amintești? întrebă ea

– Tot, tot… răspunse el cu ochii închiși.

Anii-lumină intraseră într-o oră.

Femeia se ridică și ieși fără zgomot, ca o fantasmă, așa cum îi promisese de mult că i se va arăta la sfârșit.

*

Se frecă la ochi. Nu era nimeni. Fusese un vis. Se simțea odihnit, împăcat. Venise pentru a-i spune că înțelesese.

Pe masă zăcea un caiet nou. Nu mai scrisese de când era tânăr. Îl deschise și scrise pe prima pagină: ”Sfârșit”, apoi trase o linie și desenă un punct. Rămase privind punctul și ceva parcă se rupea din el. Luă pixul și așeză sub el o virgulă, dădu foaia și scrise cu majuscule: ”CÂND ÎNGERII SE DEZBRACĂ DE ARIPI”. Apoi un… ”va urma”.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...