”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (44)” de Dori Lederer

148
Ștefan Luchian, ”Sălciile de la Chiajna”, 1905
Ștefan Luchian, ”Sălciile de la Chiajna”, 1905

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roDavid sosise singur și la ora stabilită, așa cum Maria, sora lui, îl rugase. Părea obosit și mai bătrân cu 10 ani decât ultima oară când se văzuseră la înmormântarea tatălui lor. Și nu trecuse mai mult de o săptămână.

– David, tu știi că tata era de modă veche și avea un orgoliu al lui cu care ne-a terorizat pe toți. Nu ți-am vorbit niciodată deschis, am considerat că eu, sora ta, ar trebui să te scutesc de greutatea vorbelor, lucru pe care alții nu l-au făcut.

David se uita la ea absent. Chipul lui nu trăda nimic, părea dus cu gândul în alte lumi.

– Cred că știi de ce, deși tu ai avut grijă de el, nu ți-a lăsat nimic. A murit cu durerea că neamul nostru se va stinge odată cu tine. Și-a dorit un copil de la tine, un copil al tău, care să-i ducă numele mai departe și pe care să-l țină în brațe cu mândrie. Nu l-a avut și, din păcate, a vrut să se răzbune pentru faptul că a trebuit să înfrunte toată viața gura lumii, apărându-te de răutățile ei. Tata te-a iubit, dar te-a iubit în felul lui.

– Maria, eu cu tata mereu ne-am contrazis, poate i-am semănat într-un fel, voiam să fac lucrurile așa cum credeam eu. Tu ai fost mai tăcută, i-ai cântat în strună, dar eu nu i-am purtat pică. Nici acum nu-i port. A făcut așa cum a fost el toată viața, spuse David calm.

– Da, nu l-am contrazis, știam că oricum va face cum vrea el, era un om aprig, îmi inspira teamă.

– Nu am ce să iert la tata, l-am iubit, îl voi păstra în sufletul meu, alături de mama, spuse David cu tristețe.

– Înainte de a muri, tata mi-a dat prin act de vânzare-cumpărare tot ce avea el. Voi împărți cu tine frățește, așa e corect. Dar Andrei nu știe deocamdată nimic despre asta.

– Nu crezi că ar trebui să știe ce faci?, o întrebă David uimit.

– Nu, nu ar trebui. Moștenirea de la tata nu-l privește pe el.

– Dar ești conștientă că într-o zi va afla? Ai încercat toată viața să ascunzi copilul de noi toți. Până la urmă, Andrei a fost cel care a aflat.

– Este adevărat. Dar moștenirea de la tata nu-l privește pe Andrei, repetă Maria.

– Tu cum ești? Tu cu Andrei?, o întrebă David.

– La noi, situația e altfel, spuse Maria. Ne-am căsătorit târziu, nici acum nu știu dacă chiar l-am iubit, sau a fost teama de singurătate. Îmi amintesc că în tinerețe îl admiram, poate la asta spuneam eu iubire. Astăzi, nu mai știu. Pe noi doi ne ține împreună bătrânețea care deja a început să bată la ușă. S-o numi iubire și asta… Cine mai știe? Te-ai gândit vreodată că s-a însurat cu mine din interes?

– Andrei și interesul, hai că glumești, îl cunosc de-o viață, zâmbi David.

– Când ne-am luat era un nimeni, tot ce-a câștigat, a împrăștiat de-a lungul vieții, întreținând oamenii care l-au crescut, copilul dintr-o noapte de dragoste, săracii întâlniți în drum. Nu avea mare lucru, câțiva bănuți care nu i-ar fi ajuns să cumpere nici măcar căsuța asta, fără ajutorul meu.

– Asta e dovada că nu a fost un om interesat de bani, își întări David ideea.

– Nu  a  fost,  dar  îmbătrânise, era  timpul  să  se  adune  de  pe  drumuri  și  m-a găsit pe mine s-o fac, nu se lăsă Maria. Eu aveam o slujbă bună, câștigam bine, veneam dintr-o familie nu tocmai săracă, gândește puțin David.

– Oricât m-aș gândi, nu-l văd pe Andrei așa, spuse David ridicându-se pentru a da de înțeles că nu vrea să lungească această discuție.

În acel moment, Andrei intră pe ușă cu o sacoșă plină de cumpărături. Maria privi scurt și cu subînțeles spre fratele ei și i se adresă soțului:

– David tocmai voia să plece. A trecut pe aici, în drum spre piață.

– Salutare, Andrei, mă bucur să te văd, plecam, da, sora mea mi-a împuiat capul cu nimicuri femeiești. Hai, să stabilim când bem un pahar cu vin, ca între băieți.

– Oricând vei putea și tu, David, răspunse Andrei strângându-i mâna. Da, îmi închipui, Maria, ca întotdeauna, ea știe tot, nimeni nu mai are loc de ea să mai spună ceva, atunci când începe.

– Și ție tot așa îți face? Noroc că ai atelierul în care te refugiezi, nu-i așa?

– Nu, cu mine se poartă altfel, în prezența mea e mai tăcută, chiar dulce uneori, doar e sora ta, știi în câte feluri e capabilă să fie, încercă Andrei să curme o discuție care, prelungindu-se, nu ar fi dus la nimic bun. Oricum, ziua debutase cu o stare generală proastă.

*

În bucătăria lui David, cei doi bărbați erau la un pahar cu vin ca pe timpuri, când erau tineri. Ioana plecase la rudele ei pentru o săptămână. Îi lăsase mâncare gătită în frigider, dar după două zile, nu se mai atinsese de ea. Mâncase nimicuri cumpărate de la magazinul din colț.

Pe masă, o farfurie cu alune, niște nuci și vreo două felii de pizza. Și două sticle cu vin roșu.

– Nu te-am întrebat niciodată, fiind mereu rezervat în ce privește viața personală, de ce  te-ai căsătorit tocmai cu sora mea?, se trezi David vorbind.

– Sora ta mi-a plăcut, părea o femeie liniștită, genul acela de femeie cu care poți trăi în pace până la moarte. Dar cam tristă, ca un om care avea ceva pe suflet, o neîmplinire sau o teamă. Am simțit nevoia s-o protejez de acel ceva, orice ar fi fost. Poate că ăsta e destinul meu, a răspuns Andrei fără să fi stat pe gânduri.

– Și ești fericit?

– Ce e fericirea, David? Pentru fiecare om, fericirea poartă un nume. Unii o numesc bani, alții, faimă, alții, așa ca tine, o numesc iubire. Tu mereu ai fost un idealist în ce privește iubirea. Pe mine, nimic din toate acestea nu m-a găsit. Există numai viața pe care trebuie s-o ducem la capăt, cu o conștiință cât mai ușoară. Și nu ne reușește mereu.

– Poate că e mai bine cum ești tu, Andrei. Că nu crezi în fericire. Acum, spre capăt de viață, încep să cred și eu că totul este o iluzie. Am momente în care nu mai cred în nimic, mai ales în iubire. Apoi, iar mă răzgândesc, iar o gândesc… și tot așa.

– Știi că de multe ori m-am gândit la ceva ciudat? Anume că Dumnezeu a lăsat iubirea, himera asta după care omul aleargă, doar să ne amețească o vreme pentru a ne înmulți. Dar apoi, ca și tine, mă răzgândesc și nu vreau să cred că am dreptate. Undeva, în adânc, ceva îmi spune că aș putea să mă înșel. Că nu acesta e scopul iubirii. Că trebuie să fie un scop mai înalt decât perpetuarea speciei. David, eu cred că voi muri și nu voi afla adevărul.

– Hai să mai bem câte un pahar, se spune că adevărul stă în vin, poate ne îmbătăm și-l aflăm, dar când ne vom trezi, oricum nu ni-l vom mai aminti. Un fel de joc de-a baba oarba, râse David și mai turnă câte un rând.

– Să trăim!, ciocni Andrei.

– De ce să trăim? Să căutăm răspunsuri de negăsit?, se rățoi prietenul lui.

– Da, chiar așa! De ce să trăim? Mai bine spunem: să nu murim, pentru că și aici e o problemă, nu știm sigur ce este moartea, încheie Andrei gustând din pahar.

Cei doi bărbați începuseră să se înveselească și cu fiecare pahar băut, părea că viața rămâne undeva departe cu toate hachițele ei, iar cei doi încercau s-o observe ca prin ceață.

– Uneori, o beție te ajută să-ți amintești că oricâte întrebări ți-ai pune, rămâi tot un mare prost, concluzionă Andrei.

– Viața și femeile, completă David. Știi că și femeile beau? A mea bea, acasă, n-o vede nimeni, dar îi văd eu ochii dimineața, râse cu poftă.

– Și a mea bea. Ca și pe a ta, ochii o dau de gol, nu se lăsă prietenul mai prejos.

– Noi nu spunem nimănui. Ți-am spus eu ție ceva?

– Dar ce? Eu ți-am spus ție ceva, ca să-mi spui și tu mie? Mă, eu cred că beți, nu suntem mai proști, ci suntem mai deștepți, pentru că uităm să mințim, omul deștept nu minte. Dacă ne-ar auzi unele doamnele la ora adevărului din noi, ne-ar pune otravă în mâncare! Nimic! Morți! Sssttt… ”In vino veritas”, așa este, trăiască!, încerca să facă pe seriosul printre sughițuri de râs, Andrei.

– Eu zic că ne-ar trata așa cum  niște  regine  îi  tratează  pe  amărâții  de  la picioarele lor. Ne-ar ierta, în marea lor mărinimie. Și ne-ar mai trânti o oală cu ciorbă care se va acri. Că tot veni vorba, ia niște alune, pizza, ce vrei tu, ori comandăm ceva, dar nu te apropia de frigider, mâncarea e de o săptămână.

*

– David cred că are probleme, se destăinui Ioana către mătușa ei. De la o vreme se comportă ciudat. Într-o zi îmi spune că mă iubește, în alta îmi spune că m-am măritat cu el din interes, că i-am distrus viața. Apoi, își cere iertare și iar îmi spune că mă iubește. Nu știu ce să mai cred.

– O fi îmbătrânit și el, omul când îmbătrânește o mai ia și razna, răspunse mătușa în timp ce se concentra la numărătoarea piciorușelor croșetate.

– Cu o seară înainte să plec, mi-a făcut o scenă la care nu mă așteptam. Toată ziua fusese bine, ne plimbasem prin parc, părea că totul reintră în normal, la venire, am dormit, așa cum obișnuiesc mereu, să dorm la ora 15.00. Când m-am trezit, era întors la 180 de grade. Mi-a strigat că am depășit demult norma la somnul de frumusețe, că ar trebui să mă privesc în oglindă și să mă întreb nu dacă sunt frumoasă, ci cât de cinstită am fost cu el toată viața. A doua zi, ca și cum nu spusese nimic, voia să vină cu mine. Îl lovise dorul de voi. Îmi bălmăjea ceva despre familie, reîntregire… Cred că are probleme. De aceea am și plecat.

– Nu crezi că era bine ca și tu să nu fi venit? Dacă soțul tău are probleme, așa cum spui, nu crezi că trebuie să-i fii alături?, o iscodi mătușa.

– Dacă are probleme, îl voi duce la medicul de specialitate. Știi bine că nu sunt nici psiholog, nici psihiatru, spuse Ioana pe un ton rece.

– Încă mai este cu…?, întrebă mătușa.

– Nu. A încheiat episodul acela de rătăcire. Am lămurit totul. Cred că a fost nevoia firească a bărbatului, care nu mai e tânăr, nevoia de a i se confirma că încă poate cuceri o femeie, spiritul de vânător. În fine, chestii trecătoare. Viața înseamnă mult mai mult, iubirea trece prin stomac, prin contul bancar, prin reputație, prin tot. David e obișnuit cu viața bună, n-ar fi dat situația noastră stabilă pentru nimic. Încă nu e nebun de-a binelea. Dar ciudățeniile lui din ultima vreme îmi dau de gândit, se confesă Ioana.

– Lasă-l să se liniștească, își va reveni, te-a iubit și încă te iubește. Altfel, de ce ar fi stat cu tine toată viața? Este adevărat că la început tu ai fost cea care a susținut nevoile casei, dar după câțiva ani, ce-ai fi reușit tu fără aportul lui? Nu-l judeca prea aspru, știm amândouă că nu merită așa ceva, o liniști mătușa împăciuitoare.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.