”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (51)” de Dori Lederer

138
dori lederer oameni aripi ingeri lumi

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roAvocatul Raul Dancovici era un bărbat la vreo 50 de ani. Se cunoștea cu Maria de pe timpul când el era student, iar ea asistent universitar. La un moment dat, s-au pierdut, n-au mai știut nimic unul de altul. S-au regăsit întâmplător, pe stradă, el nu se schimbase prea mult, în afara părului grizonat, ea având aceiași ochi ca marea. Din vorbă în vorbă, ajunseseră să devină prieteni. Avocatul o plăcea, o plăcuse și în timpul facultății, dar nu-și permisese vreodată să-i dea de înțeles acest lucru.

Maria simțise imediat privirile calde și intențiile din spatele discuțiilor care alunecau tot mai des dincolo de sfera profesională, iar femeia din ea începuse să dea semne de viață.

Îi plăcea faptul că e curtată, se simțea admirată și dorită, iar rugina care începuse să se depună pe sufletul ei, se curăța pic cu pic la fiecare întâlnire de lucru pe care o avea cu avocatul.

Raul avusese două căsătorii eșuate, ambele cu femei de afaceri, era genul de bărbat pe care-l impresionau persoanele cu inițiativă. Și cu bani, de ce nu? Renunțase la ideea de a mai merge la altar, prefera relațiile libere de obligații și constrângeri.

Și părea că nu-l deranjează deloc diferența de vârstă dintre el și Maria. Maria era încă o femeie cu o privire alunecoasă, o privire care, atunci când voia, pătrundea până în adâncul simțurilor unui bărbat și chiar dacă se mai împlinise cu timpul, îi rămăsese destul farmec. El nu rata nicio ocazie de a-i elogia inteligența și ușurința cu care reușea să facă din lungile lor conversații, momente captivante, unice, iar acest lucru, o măgulea mai mult decât orice compliment.

De mult nu se mai simțise atât de împlinită. Sănătatea era în limite neașteptat de bune, reușise să deschidă de curând casa de bătrâni, viața părea că devenise un șir de vise împlinite. Cu Andrei se vedea tot mai rar, timpul lor împreună se limita la întâlnirile întâmplătoare pe acasă. Ea era mai mult la azil, el își făcea veacul în noul atelier. Deveniseră doi străini, dar acest lucru nu-i deranja, dimpotrivă, părea să le convină, dacă niciunul dintre ei nu reclama nimic.

*

David opri mașina în fața porții și claxonă scurt privind spre atelier. I se păru că vede silueta unei femei de după perdea și zâmbi. Știa că nu e Maria și cu toate acestea, zâmbi vorbind în gând: ”Andrei, sărmanul meu prieten…”

*

– Acum zece ani, mă gândeam cu groază la ziua de mâine. Cu vreo doi ani în urmă, îmi propusesem să mă sinucid, fix la 50 de ani.

– Ce tot spui acolo? Ce vorbe sunt astea? Sunt oripilată!, aproape că strigă Camelia.

– Ți-am spus un secret, acum nu mai e secret, șopti Otilia privind în gol.

– Să te sinucizi? Nu mi-ar fi trecut prin cap că ai asemenea gânduri. Cum le-ai putut ascunde atât de bine?

– Am învățat. Uiți că mi-am petrecut tinerețea pe scenă? Nu eu intram în pielea personajelor și le făceam loc în mine, până când dispăream și rămâneau doar ele.

– Și acum? Acum ce gândești?, întrebă cu teamă Camelia.

– Acum? Parcă m-am născut de curând și beau cu sete din viață.

– Să te cred?

– Mi-au trecut acele gânduri, altfel nu ți le-aș fi spus. Știi că evit să te împovărez cu aiurelile mele. Alex, în ultimii ani împreună, spunea mereu că sunt prea închisă în mine. Niciodată n-a știut că fac asta, atunci când vreau să-i protejez pe cei din jur.

– De ce ai ales acest prag? Ce are vârsta asta? Suntem de o seamă, nu pot înțelege, insistă prietena.

– Nu știu. Consideram că mi-am făcut datoria pe pământ, că n-ar mai fi mare lucru de făcut și… eram obosită, Camelia. Obosită de viață.

– Dar mai sunt atâtea de făcut, femeie, deschide ochii!

– Da, poate că mai sunt, un robot are mereu lucruri de făcut, e programat să facă, râse Otilia.

– Bine că ți-au ieșit din cap prostiile astea. Spune-mi ce vei face mâine? Ce ți-ai programat?

– Dacă în fiecare an m-am întâlnit cu voi, prietenii, am râs, am dansat, am sărbătorit ca și cum aș fi fost cel mai fericit om din lume, uite, mâine, voi sta în pat. Voi sta cu Andrei în pat și vom bea împreună o sticlă de șampanie, ca niște nefericiți ce ne simțim, făcu Otilia cu ochiul.

– Aleluia! Te cunosc de-o viață și totuși… încă nu te-am cunoscut, o îmbrățișă Camelia cu putere.

– M-ai cunoscut, dar ai vrut să vezi numai ce puteai duce. Instinctiv, ai refuzat să vezi mai mult, scorpie.

– Te-ai gândit vreodată să te întorci pe scenă?

– Mi-a trecut prin cap în ultima vreme, deși am mari temeri, nu știu dacă mai sunt capabilă să fac asta.

– Eu cred că da. Poate te gândești mai bine. Încă poți face multe lucruri, Otilia, nu ești bătrână, trăim alte vremuri, scoate-ți din cap mentalitatea bunicilor noștri. La vârsta noastră, ei se pensionau, noi avem încă mulți ani până atunci. Înțelegi ce spun?

– Da, înțeleg. Uneori gândesc ca tine, alteori… e complicat. Dar ai dreptate.

– Spui asta să-mi închizi gura?, o privi Camelia neîncrezătoare.

– Nu. Spun asta pentru că tu chiar ai dreptate. Dar precum știi, cel mai greu este să scoți un om din chingile mentalității în care a fost crescut. Mai ales atunci când majoritatea oamenilor din jur se scaldă în aceleași ape, zâmbi amar Otilia.

*

Cei doi bărbați nu fuseseră prea vorbăreți. Sorbeau din sticlele de bere cu ochii ațintiți în apă și fiecare părea dus cu gândul în lumea lui.

La un moment dat, David rupse tăcerea:

– Nu-i așa că viața asta e ciudată?

– Dacă până acum n-am prea înțeles-o, acum, n-o mai înțeleg deloc. E puțin spus, ciudată. Crezi că i-a dat cineva, vreodată, o definiție completă?, veni răspunsul lui Andrei.

– Crezi c-am putea vorbi despre ce te frământă?

– Crezi că ai putea înțelege?

– Aș putea încerca ori, cel puțin, aș putea asculta, înaintă David.

– E greu de înțeles, e și mai greu de acceptat ceea ce mi se întâmplă, prietene.

Mă tem că-mi voi pierde mințile, mă simt prins între două lumi. Coșmarurile din tinerețe au revenit, în fiecare noapte sunt bântuit de fantasme. Viața din trecut se luptă cu cea din prezent și eu asist neputincios.

– Asta se întâmplă de când a reapărut femeia?

– Da. Sufletul meu a căutat-o toată viața, iar acum, că am găsit-o, văd că e prea târziu. O iubesc ca un adolescent, dar nu pot închide ochii în fața realității. Sunt însurat cu sora ta, dar inima e la Otilia. Iar tu știi asta, cred că și Maria știe, deși pe ea n-o deranjează, o bucură libertatea de a face ceea ce dorește.

– Știu, Andrei. Sunt lucruri care nu se pot ascunde, se văd, se simt. Dar nu judec, nu pot. Sunt prea nefericit să mai pot judeca pe cineva.

– Nici tu n-ai mai reușit să-ți revii?, îl întrebă prietenul cu tristețe.

– Nu, n-am mai reușit să mă mint. Sunt blestemat să mor treaz, privind cum zilele îmi pun sare pe răni. Toate cuvintele nespuse la timpul lor, toate cuvintele neadevărate spuse în momente de confuzie, au devenit cuțite care mi se împlântă în inimă, oftă David.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.