”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (52)” de Dori Lederer

141
serial proza dori lederer portugalia

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roSe înserase, iar cei doi prieteni făcuseră focul în fața cortului, pe malul apei.

– Îți mai aduc o bere?, întrebă David.

– Nu, mulțumesc. Poate că și tu ar trebui să te oprești. Azi a fost mai mult decât în alte dăți, îi sugeră Andrei.

– De ce m-aș opri? Când beau, uit de toate.

– Pentru că nu vei găsi nicio soluție în acest fel.

– Nici nu este vreo soluție. Sau ar fi una: să treacă timpul, bombăni David, deschizând sticla de bere.

– Eu nu vreau să treacă timpul, privesc în viitor și mă sperii. Mi-aș dori să opresc viața aici, în acest punct din care nu știu încotro să merg. Ce-ai face dacă ai fi în locul meu?

– Eu privesc în trecut și mă sperii, îl văd gol de conținut. Iar viitorul nu mă interesează. Dacă aș fi în locul tău, aș trăi bucuria asta de a mă simți viu. Amândoi știm ce înseamnă să trăiești gol pe interior, mințindu-te că ești bine. Amândoi știm că totul e o minciună, iluzii, că poate singurul adevăr care apare rar, este atunci când simți bucurie, acea bucurie de care nu are parte oricine. Știi la ce mă refer.

– La faptul că am înnebunit? Că la vârsta asta m-a găsit dragostea? Uneori sunt fericit, alteori mă judec aspru, continuă Andrei să se destăinuie.

– Fiecare vede lucrurile din punctul lui de vedere, în funcție de experiențele și puterea de a înțelege viața. Privește la mine, ne știm de tineri. Ce am făcut? Am luptat să-mi fac o reputație, niște bunuri materiale, să fiu un familist responsabil și alte chestii din astea. Copilul, știi bine cum este, departe de mine și departe de ceea ce aș fi vrut să fie.  Dacă există viață dincolo de moarte, voi petrece acea viață regretând. Cu ce-am rămas? Ce mă mai încălzește acum? O inimă goală? Lumea va rămâne aici cu ale ei, bunurile agonisite prevăd că vor fi risipite de copil, cine știe pe ce și pe unde și cam asta a fost, încheie David.

– Ai făcut tot ce-ai putut și ce ai crezut că e mai bine. Restul, nu mai depinde de tine, nu te mai schingiui, liniștește-te, omule. Mi-ai fost un prieten de nădejde, ai fost un om bun, poate prea bun, iar bunătatea n-a fost vreodată un avantaj. Dar ce să faci? Să te mai schimbi acum? Dă-mi și mie o bere, ducă-se la naiba toate, vorbi Andrei stingând țigara.

David se ridică și aduse sticla, apoi, continuă:

– Sunt confuz. Încerc să refac un film și nu reușesc, nu reușesc să aleg adevărul de minciună.

Mi-am mai făcut și păcate cu femeia aia, Katy, am mințit-o, am făcut-o să mă iubească, voiam să mă simt iubit. Ioana a fost dintotdeauna o femeie rece, calculată, n-am primit niciodată de la ea afecțiunea la care am tânjit. Sunt un nemernic, asta sunt.

– Nu te mai judeca atât, n-ai avut noroc în dragoste, dar ai avut altele bune. Mereu există o compensație, nu le putem avea pe toate, îl consolă Andrei.

– De asta îți spun să te bucuri, decât niciodată, mai bine mai târziu. Nu știu cum e starea în care te afli, dar îmi închipui că e tare bine, te observ de la o vreme și-mi place pofta ta de viață. Cu excepția  momentelor în care ești masochist și te întuneci de îndoieli.

Privirea lui Andrei deveni melancolică, gândul îi zbură la Otilia, i se făcu dor, un dor nebun s-o vadă.

*

– Bună dimineața și la mulți ani, iubito, într-o oră sunt la tine, te iubesc și te doresc, auzi Otilia la telefon primele cuvinte din ziua care tocmai începea.

– Bună dimineața, iubire, răspunse ea.

*

– Dacă mama ta ne vede acum, oare ce crezi că spune?, îl întrebă Otilia.

– E fericită, sunt sigur că e fericită când mă vede cu tine. Știi, mi-am amintit de mama lui David, îl privea cu durere de câte ori ne întorceam pe mare și-i spunea aceleași cuvinte de fiecare dată: pentru cine muncești atâta, copilul meu? Mamele simt și știu tot ce se petrece în sufletele copiilor lor și cred că nici după ce se mută din lumea asta nu se rup de noi. Mama ta ce ar spune?

– Mama? Cred că s-a liniștit, așa cum eu simt multă liniște lângă tine, Emanuel.

Pe masă, trei brândușe albe într-o vază mică, mere, struguri, o sticlă cu șampanie, două cești cu cafea de un deget și resturi de la un prânz simplu. Pe canapea, doi oameni îmbrățișați, discutând nimicuri. Pe covor, la picioarele lor, un cățel dormind. Era o zi de toamnă caldă, cu cer acoperit de nori și fără nicio adiere de vânt.

– Asta e o zi în care să uiți de toate câte sunt în lume, se auzi oftând bărbatul.

– Ține-mă în brațe și taci, acum nu mai există nicio lume, doar noi doi, atât, îi susură dulce, la ureche, Otilia.

*

– Emanuel, trezește-te, sunt aici cu tine, hai, liniștește-te, îl scutură ușor Otilia.

Emanuel se zbătea și spunea vorbe de neînțeles în somn. Femeia îl luă în brațe repetând: ”Sunt aici, hai, gata, orice a fost, a trecut.”

– Visam că erai sus, pe o scară înaltă și la un moment dat, a început să se clatine, iar tu ai căzut, vorbi Emanuel trezindu-se plin de transpirație.

– A fost doar un vis, sunt lângă tine, acum poți adormi din nou. Te țin în brațe, dragul meu, îl sărută ea pe frunte, acoperindu-l cu pătura.

Dimineață, Emanuel s-a ridicat ușor din pat și a făcut cafeaua. Neîndemânarea lui prin bucătărie sau mirosul cafelei a trezit-o pe Otilia. Deschise ochii și zâmbi, apoi, îi închise la loc și rămase așa o vreme. Ar fi vrut ca timpul să încremenească în aceaste zile de toamnă, ar fi vrut ca asta să însemne veșnicia.

”Unii spun că Dumnezeu ia omul în cele mai bune momente ale lui, mi-ar plăcea să fie așa, deși nu cred. Și dacă ar fi așa, ar trebui să mor acum”, își spuse ea, ridicându-se din pat, într-un sfârșit.

Rămase în ușa bucătăriei uitându-se la Emanuel care stătea pe scaun cu spatele, dus pe gânduri:

– Dacă ar fi să mor, să te bucuri pentru mine, m-aș duce direct în Rai. Se spune că oamenii fericiți merg în Rai. Și dacă e așa, tu ești cel care mi-ai arătat că există fericire, rosti ea din ușă, cu picioarele goale, în cămașa de noapte și cu părul ciufulit.

Emanuel se întoarse și o privi lung.

– Să nu mai spui asta, nu ai voie să mori înaintea mea, îi răspunse el, luând-o în brațe.

– Ai făcut cafea, alintatule?

– Da, să-mi spui dacă îți place cum a ieșit, zâmbi el.

Otilia luă o gură și sări de pe scaun:

– Doamne, ce tare este! Și amară!, strigă ea mirată. Așa cafea faci tu?

– Așa o beau eu, râse el.

– Și când o fac eu, dulce și mai slabă decât otrava asta de acum, de ce nu spui nimic?

– Pentru că de câte ori ai făcut tu cafea, pentru mine a contat nu cum era, ci faptul că era făcută de mâna ta. Și tot ce faci tu pentru mine, nu ceea ce faci contează, ci faptul că exiști în viața mea, răspunse Emanuel cu voce scăzută privind-o în ochi.

– Mâine trebuie să plec în nord, îmi va fi greu fără tine, va urma o lună tristă, spuse ea cu ochii în cană, sorbind licoarea pe care o îndulcise.

– Știu, de aseară am început deja să număr orele, să le număr cu teamă. Nu e bine, Otilia, iubirea asta ne ține în viață și ne îmbolnăvește în același timp.

– Așa este, dar prefer să rețin doar prima variantă. Nu știm ce va mai fi, nu te voi abandona, nu-mi voi ucide dragostea pe care ți-o port, spuse femeia cu lacrimi în suflet.

– Nici eu, e ca un copil al nostru, voi avea grijă de ea până la capăt, zâmbi Emanuel, strângându-i mâna Otiliei.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.