”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (53)” de Dori Lederer

191
Dori Lederer portimao portugalia proza

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.ro– Ștefan, facem un turneu cu o piesă nouă, banii încasați vor ajuta la strângerea sumei pentru transplant. M-am întors la teatru pentru a pune umărul la acțiunea asta, alături de colegii noștri. Te vei face bine, vei trăi, îi spuse Otilia la plecare, strângându-l în brațe cu toată puterea ei.

Afară, în fața ușii salonului, o îmbrățișă pe asistenta cu ochii umezi ca de căprioară și părul castaniu împletit cu câteva fire albe, prietena lui Ștefan.

– Să ai grijă de el. Să ai grijă și de tine, ești motivul pentru care luptă să trăiască. Nici nu știu ce ești, înger, minune, dar sunt fericită că ai apărut în viața lui, îi spuse la ureche Otilia.

Apoi, grăbi pasul, Andrei o aștepta pe banca din parcul spitalului.

– Ai vrea să ne plimbăm puțin înainte de cină?, îl întrebă ea.

– Da, am putea merge pe malul râului, nu e frig și se pare că nu va ploua nici astăzi, spuse bărbatul.

Râul era învolburat, undele gri oglindeau cerul acoperit. Copacii se desfrunziseră de tot, era un mijloc de toamnă neașteptat de cald. Cei doi se plimbau de mână cu gândul la despărțirea de a doua zi. Un sentiment greu, ca o piatră de moară se așezase pe inimile lor și fiecare încerca să ascundă asta privind în jos.

Încă de la început se înțeleseseră să trăiască zi după zi ceea ce le fusese dat. Uneori visau cu ochii deschiși, vise pe care și le împărtășeau în momentele petrecute împreună.

– Cum te vezi tu în viitor, Emanuel? Cum visezi să fie?, se trezi ea întrebând.

– În visele mele uit că deja sunt bătrân și văd bătrânețea departe, mă văd alb ca neaua, plimbându-ne de mână, iar pe tine, o bătrânică zâmbitoare, visez că-ți culeg flori de pe câmp și stăm seara ascultând păsările cântând, nopți în care dormim liniștiți și zile simple și calme. În visele mele sunt cu tine și parcă mi se strânge inima de teamă că ar putea rămâne doar vise, vorbi bărbatul ridicând privirea spre cer, parcă în căutarea unui semn de speranță.

– În visele mele, văd aceleași lucruri ca și tine. Și nu mi se par vise imposibile. Sunt atât de simple, atât de omenești. Am nevoie de atât de puțin pentru a fi fericită, șopti Otilia, strângându-i mâna și privindu-l cu blândețe.

*

Andrei reduse viteza la intrarea în oraș.

– Încep să o iau razna. Mi-e dor de ea și deși vorbim zilnic, de la un timp îmi dă târcoale gelozia. Sunt conștient că nu am motive, dar parcă îmi intră necuratul în gânduri și-mi strecoară îndoieli, se confesă lui David.

– Unde este iubire, e firesc să fie și gelozie. Dacă nu e ceva bolnăvicios, nu trebuie să te îngrijorezi, încercă să-l liniștească prietenul.

– Tocmai asta e, că simt ceva ca o boală, mi-o închipui cu colegii, cu oameni,  îmi închipui priviri ațințite asupra ei, glume, râsete, într-un cuvânt, pericol. Apoi, fac tot felul de scenarii, cum ar fi că mă părăsește pentru altul mai tânăr, că o pierd. Și-n acele momente intru în panică, înnebunesc și mă întreb dacă aș rezista să nu mai fie în viața mea. Mă torturează gândul că sunt deja bătrân și încep alt scenariu în care eu o părăsesc pentru a o lăsa liberă să-și trăiască viața și brusc, rămân fără aer, astfel, merg din nebunie în nebunie.

– Dacă vei continua să complici lucrurile cu asemenea idei, da, vei înnebuni. De ce nu trăiești iubirea asta a ta ca un om mulțumit cu ceea ce a primit? De ce nu lași inima să bată liniștită și o sugrumi cu aiureli?

– Cred că de teamă, David. Toată viața am trăit cu gândul că tot ce începe se va și termina. Gândul ăsta nu mă lasă nici acum. Mi-e teamă de sfârșit.

– De ce trebuie să se sfârșească, omule? De ce n-ar merge și dincolo de moarte sentimentele?

– Sunt un fatalist, știu că asta nu-mi va aduce nimic bun. Încerc să văd lucrurile cum spui tu, pentru scurt timp chiar reușesc și cred ceea ce-mi spun, apoi iar mă întorc la teamă și mă las sfâșiat de durere, spuse Andrei.

– Oprim să intrăm la Maria?, îl întrebă David văzând că încetinește în fața azilului.

– Nu, să n-o deranjăm, am văzut mașina avocatului în parcare. Să ne continuăm drumul, am de lucru la atelier.

– Crezi că e ceva între ea și avocat?, îl iscodi prietenul.

– Cred doar că e femeie și că inimii nu-i poți da comandă. Mă îngrijorează altceva, el îmi pare un profitor. Voi încerca să vorbesc cu ea. Maria e totuși o femeie de treabă, mi-ar părea rău să fie ceea ce cred eu, răspunse Andrei.

– Da, așa mi se pare și mie, dar nu mai e un copil, ar trebui să vadă ce urmărește individul ăsta. Nu cred că o iubește.

– Oamenii nu vor să recunoască, dar în adânc, fiecare caută acel ceva, în aceste căutări, cei mai mulți greșim. Așa cum și eu poate că greșesc. Însă, precum ai spus, inimii nu-i poți da comandă și, din păcate, nimic nu rămâne fără să plătim. Ne ascundem în spatele unei moralități de fațadă, o fi bine și așa, dar uneori chiar merită prefăcătoria?

– Uneori merită, de cele mai multe ori, nu, iar în și mai multe cazuri, nimeni nu mai știe ce merită și ce nu. Sunt multe elemente de luat în calcul, prea multe pentru a avea un răspuns clar, vorbi David.

*

Petrecuse noaptea scuturat de coșmaruri și acum stătea în mijlocul atelierului privind descumpănit când la tabloul început, când la caietul de pe birou în care scrisese cu o seară înainte niște gânduri.

”Trebuie să iau o decizie și trebuie să fac asta cât mai curând”, își spuse, uitându-se la ceas. Peste două ore, se înțelesese cu Maria să fie amândoi acasă pentru a sta de vorbă. Știa ce vrea să-i spună, dar nu știa cum o va face.

Privi pe fereastră la ploaia care se transformase în lapoviță. Se apropia iarna, se mai ducea un an…

*

– Bună ziua, ai ajuns de mult acasă?

– Nu am plecat nicăieri astăzi, îi răspunse Maria cu o voce slabă.

Avea o figură de om nedormit și plâns.

– Ești bine?, o întrebă Andrei.

– Nu cred. Mă simt rău și am nevoie să vorbesc cu tine. Am dat niște bani cu titlu de împrumut și cred că nu-i voi mai putea recupera. Sunt mulți bani, vorbi ea.

– Cui ai dat și de ce crezi că nu ți-i va înapoia?

– Lui Raul, avocatul, prietenul meu.

– Înțeleg. Totuși, ceva trebuie să se poată face.

– Ne-am certat și nu recunoaște nimic. N-am nici o hârtie, nimic care să adeverească ceea ce spun. Mi-a spus că am închipuiri, m-a trimis la psihiatru, începu Maria să plângă.

– Cât de grav este?, o luă Andrei cu blândețe.

– Toți banii de la tata, spuse femeia cu ochii în pământ. Azi noapte mi-a fost foarte rău, am chemat ambulanța. Cred că pământul ăsta ar fi mai liber fără mine pe el.

– Nu gândi așa, vom vedea ce se poate face. Și, în cel mai urât caz, vor fi niște bani pierduți. Nu trebuie să mori din atâta, o calmă bărbatul.

– Voiai să stăm de vorbă. Despre ce?, întrebă ea.

– Nimic important. Încearcă să mănânci ceva și dormi, ai nevoie de asta acum. Voi rămâne acasă, azi nu mă întorc la atelier, spuse Andrei căutând prin frigider să-i încălzească ceva de mâncare Mariei.

S-a așezat pe scaun și a rămas acolo, în bucătărie, tăcut, până a terminat ea de mâncat.

*

– Cum ți-a fost ziua de azi, se auzi Otilia în telefon.

– Proastă, Otilia, am avut o zi urâtă și noaptea trecută plină de coșmaruri. Am nevoie de tine, de fiecare dată când te aud mă liniștesc și uit de toate problemele.

– Și tu îmi lipsești mie, zilele fără tine sunt gri și reci, nimic nu reușește să-mi umple golul lăsat de lipsa ta. Și mie mi-e dor, Emanuel. Mai avem o săptămână și ne întoarcem.

– O săptămână mi se pare un an, dar voi încerca să rezist fără să-mi pierd mințile, spuse el.

– Ai mâncat?

– Da, am ciugulit ceva în loc de cină.

– E bine și așa. Acum, hai, ia pijamaua pe tine să te duc la culcare.

– Mai stai cu mine, o rugă el.

–Stau până vei adormi. Acum, schimbă-te și bagă-te în pat, da?

– Da, așa fac, spuse Andrei lăsând telefonul pe masă și pregătindu-și patul.

– Gata? Te-ai băgat în pat?, îl întrebă Otilia.

– Gata, zâmbi el. Vocea ei avea un efect miraculos asupra lui.

– Acum, îți voi spune o poveste, iar tu vei închide ochii.

– Să nu închizi telefonul, te rog.

– Nu închid, încep povestea:

A fost odată ca niciodată, pe un țărm îndepărtat, un albatros care-și petrecea zilele cocoțat pe o stâncă, privind în zare, așteptându-și perechea să se întoarcă. Nu mânca, nu zbura, stătea încremenit și părea că face parte din stâncă. Au trecut săptămâni, luni, dar ea nu se arăta, iar albatrosul a murit de inimă rea. În clipa morții s-a rugat să mai audă o singură dată fâlfâitul aripilor iubite. Din lumea umbrelor, perechea care murise în drum spre el, a coborât și l-a ridicat pe aripile ei…

– Ai adormit?… Tăcere… înseamnă că dormi. Noapte bună, iubire… Închise telefonul și se băgă și ea în pat.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.