„Oh, Doamne!…” de Cornelia Bartels

33
Fotografie de Cornelia Bartels
Fotografie de Cornelia Bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartels…cu timpul înțeleg din ce în ce mai mult că vremurile dificile, întâmplările neplăcute, neașteptate, care-ți schimbă într-un fel sau altul cursul vieții, m-au ajutat, de fapt, să mă înțeleg mai bine decât o făcusem înaintea lor, să îmi dau seama cât de infinit de frumoasă, infinit de bogată este viața în toate întâmplările și manifestările ei, clipă de clipă și, mai ales, să conștientizez că multele lucruri care m-au îngrijorat odinioară – și mă mai îngrijorează uneori – nu au, de fapt, nicio importanță, până la urmă… Caut să descopăr noi resurse care să mă susțină în viață, care să-mi dea impresia unei normalități de care avem atâta nevoie… Cititul, natura, muzica, scrisul sunt numai câteva…

Trebuie să recunosc că eram tentată să încep aceste rânduri cu o mărturisire sau să relatez o întâmplare din tinerețe, care să întărească câtuși de puțin cele afirmate mai sus… dar mi-au venit în ajutor alte mărturisiri… și mi-am schimbat șirul propriilor mele gânduri. Erau mărturisirile lui Octavian Paler (pe care îl citesc de fiecare dată cu drag) în care afirma: „Când scriu, ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-ai face decât să îngreunezi o situație și așa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Și nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experiența mea ce-aș putea spune? Poate, doar că viața a avut un sens câtă vreme n-am ținut să-i dau unul”… Sinceritatea lui m-a împins către alte gânduri, pe care încerc să le decupez aici.

Când am început să scriu acest Decupaj mă aflam într-o zi cu totul deosebită pentru mine, pentru noi, căci era ziua aceea mult așteptată de după Paște, în care oamenii se regăsesc în armonia familiei, își regăsesc liniștea, speranța împlinirilor prin rugăciune și credință… Căci în ziua de cuvioasă sărbătoare „Christi  Himmelfahrt” (Înălțarea) oamenii se roagă pentru împlinirea dorințelor lor, pentru binele familiei, pentru sănătate, armonie, prietenie, fericire, înțelegere, pace, gânduri care ar trebui să se ridice la cer, pe aripile îngerilor ocrotitori și să bată la porțile sfinților ca să fie ascultate și împlinite, spre bucuria oamenilor, a credincioșilor… „Christi Himmelfahrt” (de fapt, tradus din germană, ar însemna  „Călătoria îngerilor spre cer”, sau „Drumul îngerilor spre cer”) este ziua în care ne încredințăm rugăciunilor ridicate înspre înaltul cerului, căci „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce  crede”…  Și, cu adevărat, în acea zi de joi, 26 mai, totul ar fi trebuit să fie altfel, să fie o zi deosebită, luminoasă, pe care o așteptam cu o mare speranță în suflet alături de îngerii cu aripile pregătite să se înalțe dimpreunnă cu rugăciunile mele la cer. Dar nu a fost să fie așa. De astă dată cerul nu își deschisese porțile spre înaltul infinit al albastrului său, ci rămăsese acoperit, gri, plumburiu, apăsând pe umerii unei zile deosebite, obosite parcă, și care nu se voia sărbătorită, care era copleșită parcă de gânduri și întâmplări apăsătoare, neașteptate, de neînlăturat, care ne domină viața de la o vreme încoace. Neputința oamenilor în fața lor se face simțită, devine apăsătoare, copleșitoare și parcă și natura se alăturase suferinței omului. Sufeream împreună. Străzile au rămas goale, parcurile au rămas părăsite, nici păsările nu mai îndrăzneau să cânte, doar niște ciori croncăneau într-un colț mai retras al parcului. Și așa a rămas toată ziua. Apăsătoare, tristă. Doar clopotele bisericilor încercau să cheme prin dangătul lor oamenii la slujbă, la rugăciune, la credință. Doar ele mai anunțau că viața merge totuși înainte, spărgând tăcerea ce domina peste această zi… Martin Luther King afirma: „Credința înseamnă să faci primul pas chiar dacă nu vezi toată scara”… Scara spre cer, spre înalt. L-am făcut, purtând în gând o mică rugăciune alintătoare, ca o licărire. O credință mică te poate duce la cer, îmi spun, dar o credință mare poate aduce cerul la tine… Așa că am ridicat ochi plini de speranță la cer și parcă l-am văzut deodată albastru… Doar credința rămâne pentru mine ca o oază a inimii, un loc de lumină și de speranță în care nu pot sălășlui gândurile umbrite de frică, de teamă, de ură, de neîncredere. „Credința adevărată crede incredibilul, vede invizibilul și poate imposibilul […] Faptele din credință întăresc credința. Credința produce fapte.” (Lev Tolstoi) Înarmată cu aceste fugare, ajutătoare și alintătoare gânduri, am pășit în ziua aceea tristă și am întâmpinat-o cu o cruce mare binefăcătoare, și am pășit în pragul ei încă dis-de-dimineață, gândind totuși la ceva frumos, la ceva bun… Credința este, de fapt, mai mult decât gândul că ceva este adevărat. Credința este gândul că ceva este atât de adevărat încât să am puterea să acționez în virtutea acestui adevăr, acestui gând cuibărit în mine. Of, Doamne mi-am spus, de ce ne acoperi cerul? De ce ne acoperi gândurile rugătoare către tine tocmai azi? Și parcă cerul nu a mai fost atât de gri… și parcă auzeam chiar păsările ciripind. Țuțea spunea: „Credința este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă. Fără credință, omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se-ndreaptă către nicăieri”. Cu adevărat, am reușit cu aceste gânduri să înlătur neliniștea și nemulțumirea sufletului care încerca să plece către nicăieri, făcându-mi, ca de obicei, plimbarea mea matinală cu Hugo… și totul a devenit parcă altfel… normal.

Trăim ceea ce ne este dat să trăim, iar în ultimul timp avem mereu altele și altele de întâmpinat, de rezolvat, evenimente nedorite, negândite, venite peste noi învălmășind normalitatea de zi cu zi, cu voia și fără voia noastră. Aproape că nici nu mai suntem capabili să decidem singuri, ne lăsăm duși de valul întâmplărilor, evenimentelor, informațiilor care se revarsă peste noi ca o avalanșă, participând fiecare la păstrarea acestui „normal” după puterea lui de a cerne și de a se apăra de tot potopul ce ne înconjoară. Recunosc, devine din ce mai dificil să ne trăim prezentul, iar planurile de viitor aproape că nici nu mai îndrăznesc să se întrevadă. Câtă dreptate conțin aceste gânduri: „Este dificil să trăiești în prezent, ridicol să trăiești în viitor și imposibil să trăiești în trecut” și tot atât de adevărat este și proverbul care spune că „ceea ce a trecut a dispărut, ceea ce speri nu este de față, numai prezentul este al tău”. Prezentul!? Oh, Doamne! Ce prezent ne pregătești de la o vreme? Cerul și pământul rămân înroșite de flăcările unui război care ucide și distruge o țară, în mijlocul unei Europe libere, de 100 de zile, fără ca să se întrevadă vreo rază de pace și de liniște. Istoria păstrează nenumărate file însângerate și dureroase despre alte războaie desfășurate de-a lungul anilor, războaie care au durat chiar și 100 de ani, nu numai 100 de zile!, file de istorie ce stau mărturie prezentului de câtă cruzime suntem în stare, trebuie doar să le răsfoim, să ne informăm, să știm și să oprim… Nici nu s-au șters încă lacrimile și durerile unui război care au marcat generația mea și a părinților noștri și iată că acum istoria se repetă cu o aceeași cruzime. Moartea acoperă pământul fără milă și motiv, avioanele acoperă cerul într-o goană a distrugerii. Și nu numai acolo, pe pământul Ucrainei moartea seceră mii de vieți omenești, copii, bărbați, femei, dar și în Texas au fost uciși fără milă 18 elevi, copii nevinovați care nu s-au putut apăra în fața unui alt copil ucigaș. Mă întreb: oare câtă cruzime poate sălășlui în asemena oameni care ucid fără milă, fără frică de Dumnezeu? Of, Doamne, până când mai îngădui acest măcel!? Copiii și-au pierdut viața, și-au pierdut părinții, surorile, și-au pierdut copilăria și noi serbăm cu o veselă ardoare „Ziua Internațională a Copilului” lansând urări de „La mulți ani fericiți” tuturor copiilor lumii. Ce facem de fapt? Ce faci, Doamne, pentru copiii fără copilărie? Cu copilăria furată și distrusă de bombe, de foame, de durere? Ne gândim la copilărie cu nostalgie, cu bucurie, e drept că există undeva și o asemenea copilărie, ascunsă în spatele amintirilor, numai dacă răsfoim paginile amintirilor din copilărie și ne și grăbim să alergăm la scăldat… „Unde ești copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?” Horațiu Mălăele adaugă în pagina sa de Facebook, unde a postat un desen de 1 iunie, foarte expresiv: „Copilăria, cadoul pe care ni-l face viața pentru tot ce vom avea de suferit.” Of, Doamne!…

Zilele trec. Prezentul ne obligă să uităm și să trăim clipa. Cerul Londrei se lasă traversat și colorat cu tricolorul roșu-alb-albastru de avioanele aliniate care-l traversează într-un zbor sărbătoresc, omagial. Unele au format pe albastrul lui cifra 70… jubileul de platină al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Ochii miilor de spectatori se ridică către înaltul cerului aplaudând și ovaționând ”Gott save the Queen”… Englezii, londonezii, lumea întreagă serbează nu numai cei 70 de ani de domnie, ci și cei 96 de ani ai Reginei. O dublă sărbătoare care domină întreaga lume. Un moment istoric care va dura patru zile. Patru zile de paradă, de salve, de ovații, de uitare. Privim transmisiile paradei pompoase care se desfășoară pe străzile Londrei, privim balconul palatului Buckingham cu toți membrii activi ai familiei regale, care salută parada militară ”Troop the Colors” care  a deschis festivitățile dedicate jubileului, alături de suverană, cel mai longeviv monarh din istoria Regatului Unit. Impresionant.

„Toate sunt bune la timpul lor”… a spus Sofocle.

Ultimele rânduri le înfirip tot într-o zi deosebită… Este început de iunie. Este Înălțarea la creștinii ortodocși. Din nou o zi deosebită de sărbătoare religioasă, când ridicarea la cer a Domnului este petrecută cum se cuvine. Rugăciunile, slujbele, puterea credinței adună oamenii credincioși de pretutindeni, parcă într-un cor ceresc, ale căror glasuri se ridică în înaltul cerului. Mă alătur lor azi, într-o zi atât de deosebită cu soarele care strălucește de astă dată pe un cer albastru, care și-a deschis generos porțile în fața noastră. Cerul ne recheamă, ca un alint, la viață, în această zi a Înălțării, fiindcă ne-a înțeles suferința și durerea… Încerc să iubesc viața…

Benjamin Franklin parcă îmi șoptește: „Iubești viața? Atunci nu risipi ca un nesăbuit timpul, căci din timp este făcută viața”. Oh, Doamne!

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.