„Papaiani, omul și artistul” de Mariana Ciolan

133
annie musca sebastian papaiani cronica mariana ciolan

logo carte rubrica leviathan.roPe 25 august 2020 ar fi împlinit 84 de ani. Providența l-a luat însă la ceruri pe 27 septembrie 2016. Ne-a rămas zestrea lui de creații pe scenă, pe marele și pe micul ecran, la Radio… Și iată că anul acesta, în preajma acestor date  între care se înscrie existența sa pământeană, suntem provocați la o mereu binevenită aducere aminte de către scriitoarea Annie Muscă, autoarea biografiei intitulate Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit (Focșani, Editura Terra, 2019). Printr-un dialog pe care îl anunță prin intermediul Internetului. Un dialog pentru care propune ca punct de plecare acest volum. Că autoarea iubește artele spectacolului și pe făcătorii lor, ne-a lăsat să ne edificăm cu deplină bucurie, urmărindu-i nu doar incitanta rubrică „Remember” din Revista Teatrală Radio, publicație online în format multimedia (realizator site: Costin Tuchilă), dar și din cărțile scrise cu pasionat sârg despre regizorul Dan Puican, cineastul Pantelie Tuțuleasa, scenaristul și regizorul Dan Mihăescu, „fotograful artiștilor” și artistul fotograf Ion Miclea sau despre excelentul om de televiziune Tudor Vornicu. Și de această dată, alegerea „subiectului” ține de afinități spirituale pe care și le respectă, le urmărește, așa încât acesta să devină… Personaj. Adică eroul unei cronici de viață profesională și personală vie. Aici desfășurată pe 350 de pagini de text și alte o sută cu fotografii din albumele familiei actorului. „De fiecare dată când l-am întâlnit, scrie autoarea, Papaiani mi-a amintit de el însuși. Nu-l vedeam nici pe Căpșună, nici pe Alecu, nici pe Oarcă, nici măcar pe Păcală.”

Firesc, „povestea” începe cu copilăria petrecută într-un cosmopolit cartier mărginaș din Pitești, cum o arată capitole precum Melcișor și Apostică, Ungurul, Neamțul și Bulgarul, Pușcă Țiganu’, Moș Radu, evreul, Lecția primită de la domnul Radu, polonezul, flash-uri savuroase, grație darului de povestitor înnăscut al actorului,  verbului său colorat și luminos care ne face să vedem prin confesiunea sa parcă aievea oamenii aceia cu meseriile lor azi dispărute, cu obiceiuri uitate, orașul cu minunatele clădiri încărcate de istorie, multe și ele rămase doar o amintire. Și dincolo de farmecul copilăriei, mereu și pretutindeni dătător de nostalgie, detectezi aici o copioasă frescă a unei epoci și a schimbărilor succesive: „Am prins trei epoci. M-am născut în vremea Regelui, mi-am trăit tinerețea pe vremea lui Dej, n-am scăpat nici de Ceaușescu… Și după cum vezi, încerc să fac abstracție de perioada nesuferită de acum”. Actorul vorbește despre rădăcinile sale aromâne pe linie maternă și grecești dinspre tată și evocă în suculente tușe și cu uluitoare franchețe numeroasa lui familie (Lumi antagonice). Grație unui ritm vioi și iscusinței  autoarei cărții,  în fața cititorului se perindă veritabili „eroi de roman”, cu pasiuni clocotitoare sau regală împăcare cu soarta, într-un fel de haiku-uri de viață, peste care domină parcă  venerația lor pentru film, cult atotstăpânitor, oficiat de rudele „îmbrăcate de sărbătoare”. Se petrecea  în monumentala clădire a cinematografului „Acvila”, emblemă a vechiului oraș, care iată din 2013 poartă numele lui Sebastian Papaiani, hrănit pentru marea lui vocație probabil chiar de acele zile petrecute la cinema cu „clanul Papaiani”, când „se ascundea printre picioarele spectatorilor” ca să vadă de mai multe ori un film. Și când ajunge în anii liceului, „viața bate filmul”: exmatricularea sa din Școala comercială, pentru „o glumă neinspirată” în urma căreia o colegă și-a rupt un picior și, alungat de-acasă, angajarea ca fotbalist la Leordeni, ca pompier,  la „legat dosare” într-o arhivă, ca „funcționar” la Centrofarm, unde a devenit și membru în echipa de teatru de amatori, apoi, odată cu iertarea tatălui, revenirea la condiția de elev la Școala Medie de Băieți nr. 1… „Universul în care creștea copilul Sebastian  era un fel de scenă uriașă pe care evoluau personaje dintre cele mai diverse. Mă întreb dacă nu cumva teatrul acela cotidian i-a pătruns pe neștiute sub piele”, remarcă autoarea.

„Personajul” se profilează puternic și inspiră condeiul biografei. Ea „prinde” fuga gândului mărturisitor și o prelungește cu propriile conexiuni, asociații de idei întărite de informații, cu trimiteri în plan sincronic și diacronic, referitoare la o operă, la un moment cultural, la o creație sau o preocupare a „Personajului”, în comentariul narativ propriu ce se împletește cu mărturisirea caldă a actorului, dar și în laborioase note de subsol, redactate cu rigoare și exigență lexicografică. Și de atâtea ori foarte binevenite, căci la noi scrierile tip dicționar de cinema sunt rare, iar cele de teatru își așteaptă încă făuritorii. Vorbim de trei sute de note de subsol în care se aduc prețioase date despre clădiri de patrimoniu, despre variate teme culturale, de la fotbal și alte pasiuni ale actorului la politică, dar mai ales despre oameni de cultură, de teatru și de film, din țară și din lumea largă, în primul rând, acele nume care pentru noi cei mai „vechi” sunt faruri puternice și redeșteaptă oceane de amintiri și care, iată, caută să spună ceva și altor cititori și, de ce nu?, să le declanșeze zelul de a afla mai multe prin proprii căutări ulterioare. Chiar dacă este subintitulată De a început până la sfârșit, iar capitolele corespund unui fir cronologic, cartea nu este nicidecum „previzibilă”, ci, dimpotrivă, te provoacă să o urmărești cu însuflețire, cu participare emoțională și intelectuală, cu spirit mereu treaz, grație acelei intersectări fluente dintre fragmentele confesive sau secvențele de interviu cu actorul și istorisirea autoarei cărții,  la care se adaugă o  tehnică, a contrapunctului, i-am putea zice, mă refer la mai ample sau mai mici „digresiuni” datorate  unor focusări, cum ar fi, în secțiunea Născut pentru cinema, capitolele  despre Saizescu – „nașul lui Papaiani” sau despre Partenere de film, sau precum acele scurte „popasuri” pe firul vieții actorului, cum este Eugenia Giurgiu, o actriță, capitolul dedicat celei care a devenit pentru scurt timp soția actorului și este mama primului său fiu.

Numit în cuprinsul cărții de actorul Mircea Constantinescu „model de histrionism popular care asigura succesul oricărei piese în care era distribuit” și de regizorul Geo Saizescu drept un actor „curios ca un copil, visător ca un adolescent mereu îndrăgostit, înțelept ca un bătrân”, Sebastian Papaiani se arată în secțiunea Sub luminile rampei mai întâi în drumul către meserie sub îndrumarea frumoasei actrițe piteștene Crina Cojocaru, care l-a convins pe tatăl său să îl lase „să dea la teatru”, același tată care îl va „aborda” pe maestrul Ion Lucian, aflat în turneu la Pitești, rugându-l să îi pregătească fiul pentru Institutul de teatru. Iar când viitorul actor a intrat aici, „al șaptelea pe listă”, la clasa profesoarei Beate Fredanov, exclamă: „În acel moment nu mă mai interesa nimic. Dar nimic ! Aveam un rost.” Sunt prezentate  în același echlibru al întretăierii narative la persoana întâi și a treia, așa cum se detașează pe fluxul pulsator al memoriei mărturisitoare, câteva dintre performanțele de pe scenă. Mai întâi la Sibiu, unde a fost întâmpinat cu flori și șampanie de trupă, „pentru că eram un actor cu școală” și unde a jucat mai bine de zece ani, apoi la Teatrul Muncitoresc CFR, Odeonul bucureștean de azi, unde a fost angajat de legendara directoare Elena Deleanu și unde, subliniate câteodată de mici pasaje de cronici, succesele sale au fost în roluri precum Chitlaru (Opinia publică) sau Ionică Pară (Să nu-ți faci prăvălie cu scară), unde a fost memorabilul Ion Sorcovă în spectacolul cu Domnișoara Nastasia care a marcat o jumătate de veac a teatrului, iar ultimul rol avea să fie Firs în Livada de vișini, premonitoriu cumva, pentru că în anul următor, 2005, a fost pensionat (forțat, conform legii), deși Papaiani mărturisește că ar fi dorit „să mă lase în teatru cât mă mai lasă polițiștii să conduc mașina”. Se simțea în plină vigoare, cum ne reamintește capitolul Peregrinări teatrale, unde, pe lângă evocarea unui succes mai vechi, rolul Zahar Trofimov în Oblomov (regia Al.Tocilescu), care i-a adus o nominalizare la Premiul pentru rol secundar la Gala UNITER 2004, este menționată activitatea actorului (o activitate bogată care dă și ea de gândit asupra acelei legi impuse slujitorilor scenei), peste tot în țară, dar mai ales în teatrul înființat de colegul și prietenul său Paul Ioachim la Buzău. Capitolul deja amintit Născut pentru cinema este un consistent zig-zag în timp și epoci cinematografice, cu savuroase abateri… pe firul cronologic, impuse de chiar meandrele afective ale memoriei „Personajului” care lasă să reînvie zeci de eroi pe care i-a animat, chipurile acelor personaje de neuitat care uneori „au făcut concurență stării civile”, ca acel charismatic plutonier Căpșună din seria BD-urilor lui Mircea Drăgan. Sunt  amintite aici, fugar, dar cu efect atât de pregnant asupra cititorului, clipe fierbinți petrecute pe platouri și în alte locuri de filmare, marcate uneori de vizite inedite, cum a fost o dată cea a lui Vittorio de Sica, aflat și el la lucru în România. Secțiunea aceasta ne readuce pe ecranul propriei noastre memorii premiere la care „se spărgeau geamurile la Patria”, regizorii cu care a lucrat actorul, începând cu Geo Saizescu, acela care i-a netezit consacrarea cu Un surâs în plină vară și gloria durabilă cu Păcală, partenerii de joc și cei dindărătul camerei, cascadorii, toți, cu elanurile profesionale și amănunte de viață cotidiană, arătându-ni-se, prin ochii lui Papaiani, uneori chiar în nebănuite lumini. Tot aici volumul ne face unele dezvăluiri despre distribuții de film „în care ar fi putut să joace” sau atrage atenția asupra semnificației meta-artistice a câte unui rol, cum a fost cel din Balul de sâmbătă seara, unde Papaiani era un șofer, cum ar fi vrut tatăl său să fie în realitate, ori cel din Astă seară dansăm în familei, film unde se numea, ca și părintele său, Alecu. Papaiani mai evocă festivalurile internaționale, unde i se spunea „Alberto Sordi român”, unde nu prea ajungea personal și de unde îi veneau invitații să lucreze în străinătate, niciodată acceptate de el.  „Am făcut peste șaizeci de filme de lung-metraj. Atât de tare iubeam filmul încât deveneam inconștienți când intram într-un proiect […] Stăteam nemâncați, ne făceam de multe ori singuri cascadoriile, nu făceam prea multe mofturi la roluri. Treceam și peste cenzură.”

Alte pagini sunt dedicate serialelor de televiziune, telenovelelor postdecembriste – cu câte o sută și două sute de episoade, despre care Sebastian Papaiani mărturisește că era încântat să se afle pentru  realizarea lor alături de minunați colegi din teatre, în compania scenică a unor „tineri talentați și dezinvolți”, apoi, colaborărilor cu teatrul radiofonic (mai puțin decât ar fi putut să o facă) și scurtei perioade când a fost Pedagog la Hyperion pentru „trei promoții plus una neterminată”. Echilibrând compozițional lucrarea, pentru ultima parte a biografiei, autoarea se reîntoarce la „omul” Papaiani (în fapt, de care niciodată nu se  desparte „actorul” Papaiani),  printr-o altă serie de mărturii obținute de la soția acestuia, Marcela, și ea cu strămoși în Grecia și „personaje de basm” în existență, cea care i-a stat o viață alături, cu dăruire, cu discreție, pe care actorul, cum mărturisește, nu a putut să o lecuiască de imensa modestie care o făcea să-l roage să nu o menționeze în interviurile sale. Pentru memoria lui Papaiani, însă, păstrând acea sfială naturală dar care nu o arată defel slabă, ea a împărtășit povestea vieții lor de cuplu, nelipsită de întâmplări incredibile și de piedici la fel de incredibil surmontate. Și mângâiată de căldura evocării, ne lasă să aflăm despre fiul lor Alki și povestea numelui mai puțin obișnuit, despre prieteniile familei lor cu celebrități din lumea artei, dar și despre tihna clipelor de intimitate, povestind bunăoară cum actorul „se înregistra rostind roluri și asculta în timp ce bricola”, mărturisind că „cea mai bună cafea era aceea pe care o beam cu Bicuță înainte de a pleca la teatru”. Un ultim popas luminos pe firul fabuloasei vieți a lui Sebastian Papaiani, prin acest periplu cu sute de eroi, creaturi reale și plăsmuiri ficționale, cu sute de întâmplări și tâlcuri profunde, îl facem în Raiul de la Gruiu, sat unde actorul a avut o casă de vară în ultimii ani. Capitolele de încheiere se referă la premiile și distincțiile, nu multe, oferite  de breaslă și de autorități, la ultimele clipe de viață ale actorului marcate de suferință fizică și… la eternitatea care pentru el se deschide de la Fig. 97, Locul 4 din Cimitirul Bellu…

Ca o consistentă Anexă, aflăm o Fișă de teatru –  lista spectacolelor în care a jucat actorul, pe scenă, pe unde hertziene, la televiziune, și o Fișă filmografică însumând creațiile sale pe marele și pe micul ecran, cu menționarea distribuțiilor, a numelui personajului interpretat, a datelor de premieră, ceea ce ține de acribia documentară a autoarei și sporește calitatea de prețios instrument a volumului pentru cei interesați de istoria contemporană a artelor spectacolului. Cartea este rodul împlinit al unor repetate discuții pe care autoarea le-a purtat cu actorul, cum înțelegem și din Introducere și din capitolul Ultimul rendez-vous la Taj, dedicat acelui taifas final în renumitul local din cartierul bucureștan al actorului, toate izvorâte dintr-o prietenie hrănită chiar de lungile confesiuni pe care i le-a încredințat actorul. „Papaiani îți aducea pofta de viață. El era, pur și simplu. Dacă pe scenă detesta să se joace pe sine, cum o fac alți actori, în viață detesta să se autofalsifice. Era de o naturalețe care trecea toate pragurile. Radia. Avea o aură pe care puțini o au…” Lăsându-se ghidată de  simțirea „Personajului” său, de coborâșurile și urcușurile lui emoționale, de avântul amintirilor plăcute, dar și de vălul de mâhnire al celor mai puțin fericite, Annie Muscă izbutește o carte în care actorul „se povestește” și „este povestit”, o carte cu un adevăr pe care îl merita acest om și mare artist Sebastian Papaiani, atât de sincer și de însetat de autentic, care a îmbrățișat acel crez de la care nu s-a abătut nici o clipă: „Eu întotdeauna am simțit nevoia să dau scrierii (rolului, n.n.) ceva din făptura mea”…

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.