”Paradoxurile tergiversării” de Ana Ionesei

325
René Magritte, ”Condiția umană”
René Magritte, ”Condiția umană”

”Nevoia generală de răspuns, de un răspuns în general, care adesea sună ca un reproș, adesea înduioșător, poate că nu este tocmai atât de sinceră precum crede revendicatorul însuși. De îndată ce depășește răspunsul strict personal și are pretenții de valabilitate universală, orice răspuns omenesc este, o știm, contestabil, iar satisfacția pe care o aflăm respingând răspunsurile străine constă în aceea că, în felul acesta, uităm cel puțin de întrebarea care ne apasă – cu alte cuvinte, noi nu vrem nici un fel de răspuns, vrem să uităm de întrebare. Spre a nu deveni răspunzători.” (Max Frisch, ”Jurnal”, București, Editura Univers, 1984, p. 35–36).

I. Eșafodaj versus palisadă. Deghizarea conceptului în ficțiune

Ce vă umple de speranță? a. natura? b. arta? c. știința? d. istoria omenirii? (Max Frisch, ”Jurnal”, Chestionar – 1968, întrebarea 11, ed. cit., p. 143)

Pentru Camus, gânditorul progresează ”atunci când își amână concluziile, chiar dacă i se par evidente” (”Caiete”, București, Editura Univers, 1971, p. 416), iar Henri Michaux înțelege prin sănătate spirituală faptul de ”a rămâne stăpân pe propria-ți viteză”. (”Mescalina, mizerabil miracol”, Târgoviște, Editura Pandora-M, 2003, p. 142). În mod similar, Cioran susține că nebunia ar consta în confuzia dintre idee și imbold (”Caiete I”, București, Editura Humanitas, 2010, p. 345).

Nietzsche schițează o anumită strategie a tărăgănării în fragmentul din ”Amurgul idolilor” intitulat ”Ce le lipsește germanilor?”:

”Să înveți să vezi – să deprinzi ochiul cu liniștea, cu răbdarea, cu a lăsa lucrurile să ajungă până la tine, să înveți să amâni judecata, să dai înconjur și să cuprinzi de pretutindeni cazul particular. Aceasta e prima ucenicie pregătitoare a spiritualității.” (”Amurgul idolilor”, în ”Genealogia moralei”, București, Editura Humanitas, 1994, p. 497). Același Nietzsche identifică și un fenomen echivoc al cunoașterii: capacitatea benefică de a nu reacționa, circumspecția și lentoarea se transformă trepatat într-o pasivitate anxioasă, respectiv într-o stare de calm dușmănos, în care subiectul așteaptă cu toate ușile deschise, pândind orice fapt mărunt. Această stare morbidă este echivalentă pentru Nietzsche cu obiectivitatea modernă. Tocmai în ocolul speculativ se poate repera o metamorfoză paradoxală a calmului în angoasă și totodată pericolul eșafodajului conceptual, după cum semnalează Kafka:

”Toate greșelile umane sunt rodul nerăbdării, o întrerupere prematură a metodicului, o aparentă înconjurare a problemei cu o palisadă.” (”Scrieri postume și fragmente II”, [2], București, Editura Rao, 1998, p. 21).

Dacă în mod aproape inevitabil, chiar și cele mai modeste constructe aspiră la depășirea provizoratului, ansamblul ideatic riscă să obțină concretețea unei palisade. Numai că sporul real în cunoaștere nu poate fi idolatrizat: conceptele pot fi socotite niște jucării, dacă îl aprobăm pe Nietzsche sau dacă suntem de acord cu Wittgenstein, pentru care propozițiile-limită trebuie abandonate ca o scară, după ce ne-am urcat pe ea.

Contradicțiile și conjecturile științifico-filosofice se prelungesc în literatură, deoarece întrebările nu doar prosperă în cadrul fantasmatic, ci chiar îl secretă. Ortega y Gasset consideră că știința elaborează definiții (serii de concepte), iar arta ar avea o misiune contrară: ea nu vizează, precum știința, sistemul de semne care înlocuiesc lucrurile, ci se orientează spre ”lucrul însuși”, dintr-o poftă nebună de a vedea.

Potrivit lui Kundera, moralitatea romanului constă în suspendarea judecății morale. În cadrul imaginar, se petrece dizolvarea gândirii sistematice, care deține un caracter anticipativ și ar vrea să respingă eventualele obiecții, zidindu-se într-o fortăreață. În aceeași direcție avansează și argumentația lui Barthes: opera nu e niciodată răspuns la misterele lumii, literatura nu e niciodată dogmatică […] Pentru scriitor, literatura este acea rostire care spune până la moarte: nu voi începe să trăiesc până nu voi afla care este sensul vieții. (”Răspunsul lui Kafka”, în ”Eseuri critice”, Chișinău, Editura Cartier, 2006, p. 163).

Valoarea spirituală este echivalentă, pentru Nietzsche, cu bogăția în contrarii, numai că aceasta se poate solda cu o scindare mai puțin fastă, asemeni celei experimentate de către scriitorul Bergotte din ”În căutarea timpului pierdut”. Bergotte, incapabil să își soluționeze problemele morale în planul vieții individuale, le dezleagă în ”ceea ce este pentru el adevărata lui viață, printr-o soluție generală, literară”. (Marcel Proust, ”La umbra fetelor în floare, I”,  București, Editura pentru Literatură, 1968, p. 172).

II. Patologia îndoielii și proximitatea răspunsului

”Înainte vreme nu înțelegeam de ce nu primeam răspuns la întrebarea mea; azi nu înțeleg cum de puteam crede că pot întreba. Dar nici nu credeam, întrebam numai.” (Franz Kafka, ”O viață”, în ”Scrieri postume și fragmente II”, ed. cit., p. 34).

În viziunea lui Kierkegaard, ”sinele disperat construiește permanent doar castele de nisip și se luptă mereu numai cu morile de vânt.” (”Boala de moarte”, partea a doua, capitolul II, București, Editura Humanitas, 2006, p. 121). De asemenea, întrucât în viața spiritului nu există starea de repaos, atunci când voința nu aprobă conținutul cunoașterii, ea își acordă o stare de interimat, fapt ce are drept efect progresiva întunecare a cunoașterii, respectiv sporirea supremației voinței:

”Iar când cunoașterea este puternic eclipsată, atunci cunoașterea și voința se înțeleg cel mai bine; în cele din urmă, ele ajung să împărtășească exact aceeași părere, fiindcă de acum cunoașterea a trecut de partea voinței și înțelege că este absolut în ordine așa cum vrea aceasta. Astfel trăiește poate o mare masă de oameni; ei lucrează pas cu pas la eclipsarea propriei cunoașteri etice și etico-religioase, care vrea să-i conducă la decizii și la consecințe nedorite de partea lor inferioară; în schimb, ei își extind cunoașterea estetică și metafizică, ceea ce, din perspectivă etică, înseamnă divertisment.” (Søren Kierkegaard, op. cit., p. 153).

Dacă admitem această ipoteză extremă care include metafizica în categoria divertismentului, stadiul estetic poate fi reperat și în domeniul patologic, dat fiind că nevroza se abandonează interogației prin două simptome parțial opuse. Pe de o parte, nevroticul se alienează de principiul realității prin perpetuarea îndoielii:

”Predilecția celor cu nevroză obsesională pentru incertitudine și îndoială devine pentru ei un motiv de a-și aplica gândirea la subiecte care sunt nesigure pentru toți oamenii și față de care cunoștințele și judecata noastră rămân, în mod necesar, supuse îndoielii. Astfel de subiecte sunt înainte de toate: paternitatea, durata vieții, viața de după moarte și memoria pe care ne bizuim de obicei, fără a avea însă nici o garanție a fidelității sale.” (Sigmund Freud, ”Opere”, 7 – ”Nevroză, psihoză, perversiune”, II, B, București, Editura Trei, 2002, p. 83).

Apetența nevroticului pentru incertitudine și studii abstracte constituie o formă de melancolie. Pentru Cioran, ”melancolia haotică […] ne vine din faptul că adâncim lucruri care n-ar trebui adâncite. (Caiete”, III, București, Editura Humanitas, 2010, p. 157).

Pe de altă parte, unul dintre simptomele nevrozei obsesionale este și compulsiunea de a înțelege; ”omul cu șobolani” dorea să audă clar fiecare silabă, torturându-și semenii cu întrebarea ”ce spui?” (Sigmund Freud, op. cit., p. 54).

Dacă esteticianul disperat se amuză cu întrebările, nevroticul se transformă el însuși într-o întrebare maladivă – iar refularea poate fi considerată imposibilitatea subiectului de a formula pe cont propriu întrebarea salvatoare –, pierzându-se într-un labirint al ideilor obsesive.

Procedeul psihanalitic al investigării amintirilor aflate la rădăcina bolii este sugerat atât de Kierkegaard, cât și de Kafka:

”Vorba rostită e vrajă risipită.” (Søren Kierkegaard, ”Conceptul de anxietate”, Timișoara, Editura Amarcord, 1998, p. 171).

”…piesa trebuie jucată în întregime în sens invers, altfel nu se rupe vraja.” (Søren Kierkegaard, ”Boala de moarte”, ed. cit., p. 88).

”Ne putem închipui foarte bine că minunăția vieții este la îndemâna fiecăruia, mereu disponibilă în deplina ei abundență, dar camuflată undeva, în profunzime, invizibilă și foarte îndepărtată. Însă ea se află acolo, fără a fi ostilă, scârbită sau surdă. Dacă o chemăm folosind cuvântul potrivit și-i spunem pe nume, ea vine. Aceasta este esența magiei, care nu-i creație, ci invocare.  (Franz Kafka, ”Jurnal”, București, Editura Rao, 2007, p. 533).

”De obicei, cel pe care-l cauți locuiește alături.” (Franz Kafka, ”Jurnal”, ed.cit., p. 499).

Dacă prin ”minunăția vieții” și ”cel căutat” înțelegem răspunsul salutar, putem stabili o analogie cu sacrul camuflat în profan. În ”Noaptea de Sânziene”, Eliade precizează că este posibil să întâlnim miracole, dar să trecem pe lângă ele, fără a le recunoaște ca atare. Din acest motiv, este necesar să fim învățați cum să privim.

III. Amânarea și continuitatea salvatoare

”Surâdem fiindcă răspunsul este imposibil, și asta fiindcă întrebarea este lipsită de sens.” (Emil Cioran, ”Caiete”, III, ed. cit.,  p. 353)

”Cunctando restituit rem.” (”Tărăgănând, situația poate fi salvată” Flavius Cunctator).

Esteticianul portretizat de Kierkegaard în ”Scrisoare către un prieten” încearcă să se piardă pe sine în starea sufletească, astfel încât să nu existe nimic în afara acesteia, fiindcă orice rest necuprins în starea respectivă reprezintă o formă de continuitate cu efect tulburător. Existența în clipă îl obligă pe estetician la oscilații majore. În schimb, eticianul nu se lasă absorbit de starea sa sufletească, considerând restul drept binele suprem. Așadar, putem afirma că eticianul îmbrățișează întrebarea, fără a-i deveni captiv, în timp ce nevroticul se lasă devorat de întrebare, iar esteticianul o abordează în mod frivol.

”Eticianul nu-și ruinează starea sufletească; el o examinează un moment, iar acest moment îl salvează de trăirea în clipă, îl face stăpânul dorinței.” (”Scrisoare către un prieten”, București, Editura Mașina de scris, 1997, p. 55).

Meritul ironiei romantice și al melancoliei rezidă în disponiblitatea de asumare a legăturii dinamice dintre constrastele vieții. Nietzsche afirmă că omul mediocru nu înțelege caracterul necesar al reversului lucrurilor, iar omul suprem ”ar întruchipa cel mai pregnant caracterul contradictoriu al existenței, ca glorie și unică justificare a acesteia…” (”Voința de putere”, București, Editura Aion, 1999, ”881”, p. 569)

Întrebarea și răspunsul sunt precum Orfeu și Euridice: neacceptând imposibilitatea răspunsului (moartea Euridicei), întrebarea (Orfeu) se coboară în Hadesul speculației. Grație darului cântului (întrebarea salvatoare), Orfeu este scutit de obolul plătit lui Caron, iar Hades se înduplecă să i-o înapoieze pe Euridice (răspunsul). Însă nerăbdarea lui Orfeu i-o răpește iarăși pe Euridice.

Epilog

János Pilinszky, ”Eșafod iarna”

Aduc pe cine?          Nu știu.
Cine-l conduce?       Nu știu.
Abator sau loc de execuție?       Nu știu.
Cine și pe cine omoară?      Omul
pe animal sau pe un om o fiară?    Nu știu.
Și prăbușirea, fără echivoc
și liniștea de după?      Nu știu.
Și zăpezile, zăpada iernii? Poate
marea-n exil, tăcerea Domnului.
Eșafoade iarna.         Știm nimic.

Traducere de Paul Drumaru

Arhiva rubricii Eseu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.