”Edna Mazya – două piese” de Gheorghe Miletineanu

543
Imagine din spectacolul ”Camera din dos”, Teatrul Cameri din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Camera din dos”, Teatrul Cameri din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanDespre Edna Mazya se poate citi în Wikipedia.ro că este dramaturg, scriitoare, scenaristă și regizoare de teatru. De acolo am aflat și eu că s-a născut în 1949 și că a copilărit într-un cartier din nordul Tel Avivului, ca singurul copil al unui avocat care fusese comandantul branșei din Africa de Sud a organizației sioniste Etzel (Organizația Militară Națională, întemeiată în 1931) și al unei imigrante din Viena, devenită în Palestina militantă a mișcării naționaliste evreiești radicale și ilegale Lehi (Luptătorii pentru Libertatea Neamului lui Israel, organizația întemeiată în 1940), desprinse din organizația Etzel. În tinerețe, Edna Mazya a fost atrasă o vreme de idei politice nonconformiste ca acelea ale micului grup radical de extremă stângă și antisionist Matzpen (Organizație Socialistă în Israel), întemeiat în 1962. Aceste informații sunt foarte utile pentru înțelegerea piesei ”Rebelii”.

Edna Mazya. Foto: © Vardi Kahama
Edna Mazya. Foto: © Vardi Kahama

Edna Mazya a absolvit la Universitatea din Tel Aviv filosofie și teatru, iar mai târziu a predat acolo cursuri de ”scriere creativă”. Obișnuiește, ca și alți dramaturgi israelieni, să-și pună în scenă singură scrierile.

Ca scenaristă a colaborat cu regretatul Amos Gutman la realizarea filmelor acestuia Contaminat, ”Bar 51”, ”Himmo, regele Ierusalimului”.

Dintre piesele autoarei se remarcă în mod deosebit ”Jocuri în curtea din dos” (1993). Piesa aceasta s-a inspirat dintr-un caz de viol în grup care s-a petrecut într-un kibbutz și a zguduit la timpul său întreaga țară. Edna Mazya a tratat acest subiect sordid cu mult tact și cu multă pătrundere psihologică; ea a pus în lumină cu înțelegere dialectica destul de complicată a relațiilor dintre victima violului și agresorii ei, ca și dialectica, nici ea tocmai simplă, a relațiilor dintre acești agresori, și a știut să prezinte cumplita istorie ca pe un fenomen social, respingător, dar social, cu rădăcini în social, și caracteristic pentru ”curtea din dos”; piesa a descris cu finețe alunecarea, aproape pe nesimțite, a unor ”jocuri” aparent anodine în gravă infracțiune. Piesa s-a bucurat de mare succes. În România a fost pusă în scenă de Constantin Anatol la Compania Tompa Miklós a Teatrului Național din Târgu Mureș.

Dintre scrierile Ednei Mazya aș mai menționa aici ”Poveste de familie”. Piesa are o istorie puțin complicată: s-a născut ca piesă de teatru, a fost pusă în scenă de Omri Nitzan în 1996; autoarea a simțit atunci nevoia de a transforma piesa în roman, iar în 2013 romanul a ”redevenit” piesă de teatru și a fost pusă în scenă de Edna Mazya însăși la Teatrul Cameri. Piesa istorisește peripețiile unei familii de evrei originare din Viena la începutul anilor ’30, venirea lor în Palestina sub imperiul ascensiunii la putere a naziștilor, traseele politice diferite urmate de diferiți membri ai familiei, conflictele dintre aceștia. Din păcate, conținutul social-politic, foarte relevant, al poveștii de familie, povestea care se întretaie permanent cu istoria, cu evenimentele ei și cu teribilele ei răsturnări, suferă întrucâtva din pricina unor accente melodramatice în desfășurarea poveștii.

”Rebelii” datează din 1998; piesa a fost montată de Omri Nitzan într-o coproducție a Teatrului Cameri cu Teatrul din Ierusalim pentru Arte Scenice. Spectacolul care se joacă actualmente la Tel Aviv, și a cărui premieră a avut loc în decembrie 2017, este o coproducție a Teatrului Național Habima și a Teatrului Cameri și a fost pus în scenă de Moshe Kepten, actualul director artistic al Teatrului Național. Reprezentațiile au loc când în clădirea Teatrului Habima, când în clădirea Teatrului Cameri.

Caietul-program recomandă ”Rebelii” în felul următor: ”Piesa prezintă trei generații de rebeli într-o familie israeliană – un fiu, maică-sa și bunică-sa. Fiecare e rebel pe tărâmul lui și potrivit cu vremea lui, începând cu mișcarea Lehi în anii ’40, trecând prin mișcarea de extremă stângă din anii ’60 și până la revolta existențială a tineretului în anii ’90”.

Drama este construită din unghiul de vedere al Mihaelei, reprezentanta generației de mijloc din familie. Un concurs de împrejurări întâmplător – de fapt, nu chiar întâmplător – i-l aduce Mihaelei în față pe Shaul, despre care află cu acest prilej că i-a fost vreme îndelungată amant mamei ei, Marta. Mihaela are astfel revelații tardive despre părinții ei și despre generația acestora; prin Mihaela se deapănă istoria răzvrătirilor care au zgâlțâit familia în trecut. La drept vorbind, ”revolta existențială din anii ’90” e prezentă în piesă numai printr-o foarte vagă aluzie, căci fiul Mihaelei se remarcă exclusiv prin insistența obsesivă, bine intenționată, dar pisăloagă, ca maică-sa să nu mai fumeze, sau măcar să fumeze mai puțin; relația de tachinerie tandră dintre mamă și fiu e mișcător surprinsă de autoare, dar asta încă nu exprimă vreo revoltă existențială.

Aflăm în schimb multe despre organizația Lehi, din care au făcut parte  Marta și Shaul (ca și mama Ednei Mazya), despre organizația Etzel, al cărei comandant în Africa de Sud a fost Yoel, soțul Martei – la început fictiv, apoi de-adevăratelea – și tatăl Mihaelei (tatăl Ednei Mazya a fost și el cândva comandant al branșei sud-africane a mișcării). Aflăm câte ceva și despre organizația Matzpen, căreia i s-a atașat la un moment dat Mihaela (la fel ca și Edna Mazya într-un anumit moment al vieții ei). Autoarea se referă în piesă adesea la propria biografie, fără ca piesa să fie autobiografică în înțelesul strict al termenului.

Două generații din familie și-au legat viața de politică și au lăsat politica să le determine viața personală. Prima generație a fost atrasă de idealurile sioniste care, realizându-se în cele din urmă, au dus la înființarea statului Israel, iar credința în idealurile sioniste a alimentat și activitatea antibritanică a acestei generații, activitate care a luat înfățișarea terorismului. Generația următoare s-a lăsat atrasă de alte idealuri, de idealuri opuse celor dintâi și s-a declarat antisionistă și favorabilă populației arabe de pe teritoriul anexat Israelului prin Războiul de șase zile.

Toate astea creează o imagine convingătoare a revoltelor care au agitat vreme de peste jumătate de secol societatea de pe aceste meleaguri, producând sau agravând conflicte și rupturi în familii.

Atâta doar că Marta are o soră, Alma, un personaj excentric, până la un punct suferind de complexul cuiva care, între feluritele tensiuni dimprejur, se simte cam a cincea roată la căruță. Presupun că personajul s-a născut din dorința autoarei de a asigura dramei care constituie centrul piesei o pată comică de culoare. După părerea mea, pata asta de culoare e inutilă, ba chiar stânjenitoare. Și, pe deasupra, în spectacol jocul actriței e orientat către excesiv – și către strident.

Dacă Edna Mazya s-ar fi mulțumit să descrie activitățile ilegale ale organizației Lehi adăugându-le un strop de aventuros, cred că lucrul ăsta nu m-ar fi deranjat sau nu m-ar fi deranjat prea tare; la urma urmei, în orice activitate clandestină se află un coeficient de aventuros; dar, ca și odinioară, în ”Poveste de familie”, ea n-a rezistat tentației melodramaticului; și, pe măsură ce acțiunea piesei înaintează, ea se însiropează tot mai stăruitor în melodramatic – Mihaela a fost mereu în conflict cu maică-sa, iar acum, după ani de zile de la moartea ei, ea descoperă, cutremurată, că, de fapt, Marta și-a sacrificat marea iubire a vieții ei și fericirea personală de dragul fiică-sii. Treptat, povestea de familie și complicațiile ei iau locul meditației despre locul politicii și al convingerilor politice în existența oamenilor și locul meditației despre prețul plătit de către două generații pentru a clădi un stat puternic și prosper.

Cu excepția stridențelor semnalate mai sus, spectacolul e susținut cu talent și cu înaltă profesionalitate de toată echipa actoricească. Eran Atzmon a imaginat pentru montarea asta un decor elegant și sugestiv, căruia jocurile de lumini ”desenate” de Avi Yona Bueno (Bambi) – ca și proiecțiile de ”video art” – îi fac un mare deserviciu. Aflu din caietul-program că ”trecerile de la un moment istoric la altul sunt ilustrate de un grup de dansatori și de «segmente» muzicale caracteristice diferitelor momente ale acțiunii”; așa a apărut în distribuție și o cântăreață. Cât de riguros a lucrat consultantul muzical al regizorului nu-mi permit să judec. Cert e că interludiile muzical-coregrafice menite să ilustreze trecerea timpului, adică numerele de estradă cu care e împănat spectacolul, nu sunt de un gust îndoielnic, ci de un neîndoielnic prost gust. (Da, știu că ”gusturile nu se discută”, dar îmi permit să nu-mi însușesc acest principiu.) Și ce-i mai rău e că, de fiecare dată când actorii, sprijinindu-se pe textul dramei, izbutesc să înfiripe ceva ce seamănă a viață și trezește în spectatori un gând și o emoție, inserturile estradistice distrug ceea ce au creat actorii, așa că, după consumarea bucății de divertisment, ei trebuie s-o ia de la capăt ca să producă atmosfera serioasă pe care o cere piesa.

Edna Mazya, Habima și Teatrul Cameri au inițiat o dezbatere dură pe tema dureroasă a raporturilor dintre individual și politic, a modului în care timpul, scurgerea timpului alimentează și stinge răzvrătirile, scindează și reunește familiile. De ce a fost nevoie de adaosuri aventuroase, de melodramă și de revistă pentru acestă dezbatere? Nu e păcat să diluezi dialogurile substanțiale și scăpărătoare pe care Edna Mazya știe să le scrie atunci cînd se menține, și atunci cînd e lăsată să se mențină, ”la obiect”?

”Camera din dos” e o piesă scrisă în 2016 și pusă în scenă de autoare la Teatrul Cameri, în același an. E, la ora actuală, ultima creație dramatică a Ednei Mazya.

Programul de sală, cu abilitatea, obișnuită în acest tip de publicație, de a face reclamă pieselor pe care le prezintă teatrul fără a dezvălui surprizele pe care le rezervă spectatorilor finalurile acestor piese, relatează conținutul ”Camerei din dos” în felul următor: ”Un tânăr interpret de comedie stand-up care a rupt orice legătură cu familia o folosește ca material în spectacolele lui. Umorul îi permite să evadeze din imaginile trecutului, imagini care l-au persecutat toată viața, de la cea a tatălui incapabil să ducă vreo hotărâre la bun sfârșit, la cea a mamei excentrice și neînfrânate în pornirile ei, și la cea a tiranicului lui unchi adorat, ca și din pasiunea mesianică pe care toți trei o nutresc față de caracterul sacrosanct al conceptului de familie. Întoarcerea în Israel a verișoarei sale îl pune în situația de a se confrunta cu părinții și cu unchiul lui. Iar unitatea familiei se dezvăluie treptat, cu tot potențialul de infern pe care îl conține ea”.

Acest text apare în caietul-program și în ebraică, și în engleză, iar textul ebraic oferă o explicație suplimentară: ”Piesa vorbește despre prăpastia care desparte imaginea pe care familia din piesă și-a creat-o despre sine însăși și realitatea obiectivă – prăpastie comică și tragică în același timp, dar tema principală a spectacolului este mecanismul perfecționat, capabil să înșele [privirile superficiale], al contestării adevărului”.

Wow! Nici ”Rața sălbatică” a lui Ibsen, nici ”Cine se teme de Virginia Woolf? ” a lui Albee, și nici O’Neill nu tratează subiectul ăsta, al minciunilor pe care se reazemă familia burgheză, mai în adâncime!

Am să mă abat de la tipicul după care îmi organizez de-obicei însemnările și am să spun imediat că spectacolul, ca spectacol, e excelent făcut. Beneficiază de o scenografie excelentă (Orna Smorgonsky), care izbutește să caracterizeze universul piesei laconic și să-i asigure fluența, cu grijă atentă pentru echilibrul estetic al ansamblului elementelor vizuale de pe scenă; cât e de elocvent interiorul familiei, pretențios și îmbâcsit, cu prea multe tablouri pe perete, cu prea multe covoare pe jos și cu prea multe perne pe canapea!

Muzica spectacolului (Eran Tzur) este și ea excelentă.

Actorii sunt toți excelenți, admirabili, fiecare impecabil în rolul lui – și Moni Moshonov, și Sandra Sade (părinții actorului de stand-up), și Dudu Niv (unchiul actorului), și Hila Feldman (verișoara actorului), și Yedidia Vital (actorul însuși).

Toate la un loc sunt creatoare eficace de atmosferă, toate la un loc slujesc cu strălucire caracterul de rîsu’-plânsu’ al piesei.

Despre piesă însă am acum câteva lucruri de spus. Încă din prima ei scenă, în care eroul, Eli, se produce ca actor de stand-up, izbutind să anime sala, aflăm că el suferă de o nevroză care l-a obligat să se adreseze unui psiholog. Psihologul se interesează de amintirile din copilărie ale eroului și așa începe în spectacol o serie de flash-back-uri, în care eroul apare mai întâi la 11 ani, apoi la 13. Constatăm rapid că în familia eroului nu e de trăit: ea îl găzduiește încă de dinaintea nașterii acestuia pe unchiul Sam, o prezență foarte incomodă. Fasoanele de aristocrată, și de aristocrată a spiritului, ale mamei eroului, Miriam, sunt de nesuportat. Dar între Miriam și fratele ei, unchiul Sam, e o dragoste care, ni se sugerează, are în ea ceva morbid. Malițiozitățile neputincioase ale tatălui lui Eli, Motta, sunt rizibile și jalnice. Dar el suportă iadul din casă din dragoste pentru nevastă. Rolul împăciuitor pe care și-l asumă unchiul e nesfârșit de agasant. Familia o duce într-o ciorovăială continuă, care își pierde foarte curând orice haz și devine istovitoare. Motivele de discordie în familie nu lipsesc: o broșură porno găsită asupra lui Eli, viitorul actor de stand-up, încă puber, încăpățânarea părinților și a unchiului de a-l trimite pe copil, împotriva voinței lui, la o școală religioasă. Odată major, lui Eli nu-i rămâne decât să fugă din acest mediu în care, de ciondăneală continuă, nu se poate respira. În zilele noastre copiii părăsesc casa părintească și în familii absolut normale.

Din acest moment acțiunea piesei începe să bată nițel pasul pe loc: Eli nu vrea să-și mai vadă părinții, iar ei suferă. Și cam în acest moment m-am surprins întrebându-mă, și asta mi se-ntîmplă foarte rar ca spectator de teatru, de ce povestea de pe scenă trebuie să mă intereseze, ea nu mă interesează chiar deloc. Și întrucât vorbeam cu mine însumi, îmi puneam întrebarea asta într-o formulare care nu suportă lumina tiparului. Și, cu cât spectacolul înainta, cu atât mai des mi-am pus întrebarea, și mai dur.

Din Statele Unite se înapoiază verișoara Daffi care se amestecă nepoftită în conflictul dintre Eli și familie. Și, în cele din urmă – ceea ce urmează e în mod deliberat spoiler – puțin înainte ca Motta, tatăl eroului, să sufere un accident vascular cerebral – căruia îi supraviețuiește și care reunește pe neașteptate întreaga familie – iese la iveală cauza majoră a conflictului dintre neamuri și a nevrozei lui Eli: unchiul Sam e un pervers care cândva a abuzat sexual de propriul nepot. Un accident de automobil pune capăt vieții unchiului, sora acestuia, Miriam, mama lui Eli, își pierde mințile. Finis coronat opus. 

Publicul era încântat. Sunt oameni care nu urmăresc în ziare, sau pe Internet, decât faptele diverse; se desfată cu asasinate savuroase, cu violuri apetisante ș.a.m.d. Acesta e publicul căruia i se adresează această ultimă scriere a Ednei Mazya, și acesta e publicul care-i asigură piesei succesul, profitând și de alibiul unui spectacol foarte bine făcut.

În drumul spre casă am încercat să lămuresc, cu mine însumi, o întrebare teoretică foarte importantă: de ce drama comică foarte concisă, abil cusută de Edna Mazya m-a enervat și m-a scos din sărite, în timp ce ”Lungul drum al zilei către noapte”, o piesă foarte lungă și foarte dificilă, în care tatăl e un cabotin care suferă de avariție patologică, mama e narcomană, fiul cel mare e alcoolic, iar fiul cel mic e tuberculos pentru că tatăl nu-i oferă mijloacele materiale ca să se trateze, e în ochii mei o capodoperă de un tragism sfâșietor? Nu, nu pentru că O’Neill a dovedit că avea geniu, iar Mazya mai trebuie încă să probeze că are geniu. Ci, probabil, pentru că în toate amănuntele cumplitei istorii de familie pe care o istorisește O’Neill se oglindește lumea întreagă; toate amănuntele acestei istorii au determinări în întocmirea lumii în care trăim; și întocmirea asta e ceea ce ne schilodește iubirile. Cu toate implicațiile ei freudiene, ”Camera din dos” nu e, până la urmă, decât un lamentabil fapt divers.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.