Dragă Ana,
Eu nu l-am cunoscut pe tata, dar, într-un anume fel, am regăsit-o pe mama în cuvintele tale despre tatăl tău.
Nici nu știu cum e mai bine sau mai rău, să-l fi cunoscut… să nu-l fi cunoscut… dar parcă nici nu mai contează acum.
Sunt și eu un fost copil cu părinte de împrumut, poate de aceea povestea ta m-a durut și inima mea a tresărit când ți-am citit scrisorile.
Cu puțin mai bătrână decât tine, viața m-a învățat că doar cei cu experiențe asemănătoare pot înțelege și simți unele situații și stări sufletești.
Mama era o femeie bună, nu ne certa, nu ne bătea, era ca o căprioară speriată, închisă în ea și mereu cu teama iscării vreunui scandal. Căsătorită cu un bărbat dominator, a trăit și ea cum a putut, după regulile impuse de el.
Am locuit împreună cu familia pe care și-o crease la puțin timp după nașterea mea, am locuit câțiva ani, anii cei mai importanți, cei ai copilăriei.
Nu am fost fericită. Aș fi preferat să fiu crescută de o bunică, de o ființă care să mă iubească și să-mi arate această iubire, să mă sfătuiască, să-mi citească povești și să adorm zâmbind la umbra glasului ei.
De frica bărbatului, mama n-a îndrăznit să mă mângâie, să mă protejeze, să-și arate dragostea. Încet, încet, cred că nici n-a mai simțit asemenea dorințe. Poate, dacă ar citi, m-ar contrazice, dar așa cum știm cu toții, sufletele simt, iar ceea ce am simțit toată viața, nu cred că s-ar spulbera cu câteva cuvinte.
Dacă n-am judecat-o pentru lipsa pe care i-am simțit-o, a fost din același motiv pentru care nici tu nu-ți judeci tatăl. Am considerat-o slabă și dominată de partenerul de viață.
Iar omul slab nu recunoaște nici măcar faptul că e slab. Iar restul, cu atât mai puțin.
Toată copilăria și adolescența am avut un singur vis, vis pe care îl împărtășeam oricui avea curiozitatea să mi-l știe: visam să mă încuie cineva într-o bibliotecă imensă și să-mi aducă zilnic o felie de pâine și o cană cu apă, doar cât să nu mor, să pot citi.
Împrumutam cărți de la biblioteca școlii, cărți pe care le rupea tatăl vitreg, atunci când mă prindea citind. Nu aveam voie să citesc în timpul liber, aveam de îngrijit copiii pe care mama îi făcuse cu el, eu fiind cea mai mare dintre sufletele acelea nevinovate.
Poate… dacă ai fi trăit alături de familia tatălui tău ai fi trecut prin ce am trecut eu.
Ai fi văzut și auzit zilnic ceea ce vedeai și auzeai o săptămână sau două pe an. De câte ori ai fi greșit, ai fi simțit disprețul din privirile unui străin care era nevoit să te accepte, dar nu putea să te și iubească. Părul tău lung ar fi fost tuns, așa cum mă tundeau pe mine, băiețește, să fie mai practic, mai ușor de întreținut.
Timpul pe care bunica ta ți-l dădea pentru învățat, ar fi fost mult mai scurt, pentru că ai fi avut sarcini gospodărești. Ce conta că ai fi avut doar 8 sau 9 ani? Te-ai fi simțit tolerată, ai fi plecat tu singură, atunci când s-ar fi ivit ocazia, așa cum am făcut eu.
Cred că fiecare are câte o soartă. Unii au soarta să nu aibă părinți, chiar dacă au. Iar alții, să aibă, chiar dacă nu au.
Însă ceea ce devenim din momentul în care câștigăm discernământ, depinde numai și numai de noi.
Este adevărat că drumul e mult mai ușor atunci când ai sprijin la începutul lui, atunci când ți se dau aripi, dar la fel de adevărat este că degeaba ai sprijin dacă nu vrei și tu să faci ceva. La fel cum adevărat este că, până la urmă, viața te răsplătește pentru eforturile proprii. Că după lacrimi, vine și zâmbet, că după râs, vine și plâns.
Am întâlnit oameni care nu sunt de acord cu vorba: nimic nu rămâne neplătit sau, după caz, nerăsplătit. Dar cine a privit cu atenție în jur, la oameni, la destine și în viață, a știut că aceste vorbe nu sunt teorie. Că există undeva o balanță care echilibrează totul. Iar această convingere m-a făcut să trec peste toate greutățile, m-a făcut să nu mă mai tem de necunoscutul din ziua de mâine.
Tatăl tău este mort. Dacă ar fi fost viu, poate ar fi încercat să-ți ofere măcar o îmbrățișare.
Poate că iubirea ta l-ar fi încurajat și s-ar fi ridicat în picioare, mândru, spunând: aceasta este fiica mea, suflet din suflet meu.
Dar din moarte nu se mai întoarce nimeni și fiecare rămâne cu ceea ce a dăruit în timpul vieții.
Se spune că sângele apă nu se face.
Totuși, dincolo de sânge, care curge prin corpul fizic, este sufletul. Iar iubirea este a sufletului.
Nu-mi vine să cred că un părinte nu-și iubește propriul copil, cred doar că există părinți care nu au știut să-și facă simțită iubirea. Ori s-au temut să facă asta, fiecare din motive numai de el știute.
Iertați să fie toți părinții care nu s-au așezat pe locul copiilor lipsiți de iubirea lor.
Iertați să fim și noi, foștii copii, pentru faptul că avem sentimente, trăiri, pentru că avem amintiri care ne-au durut. Iertându-i, durerea nu mai este durere, e compasiune. Compasiune pentru sărmanii care ne-au dat viață, vii sau morți. Numai Dumnezeu știe ce-o fi fost în sufletele lor, așa cum numai Dumnezeu a știut ce a fost în sufletele noastre.
Ceva, de undeva, îmi spune să opresc aici această mică povestioară pe care am numit-o ”Părinte de împrumut”. Poate acel ceva se numește iertare.
Cu drag, autoarea acestui episod, către tine, Ana.
Nu cred că scrisoarea va avea urmare, dar mi-aș dori să aibă ecou în unele suflete.
Capul sus, oameni dragi. Oricum ar fi ea, viața merge înainte!
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
