Poți să ai orice fel de mâncare, dar dacă nu ai pâine pe masă, nu știu, parcă e sărăcie… Sigur, nutriționiștii s-ar putea să reacționeze vehement la auzul unei astfel de idei, și poate că au și dreptate, dar pâinea a fost și va rămâne alimentul care dă senzația că avem de toate, chiar și dacă lângă pâine mare lucru nu mai e.
Pentru că pâinea are, orice ar zice unii sau alții, poezia ei. O poezie creionată pe bucuria simplă, ca-n „Povestea vorbii” lui Anton Pann, unde se decretează fără echivoc: „cu pâine și sare e gata mâncare” sau, o poezie subtilă, mistică, ca-n „Nu e nimic sacru?” a lui Salman Rushdie, și-n care autorul „Versetelor satanice” mărturisește că a crescut „sărutând cărţi şi pâine”. Poezia pâinii este, fără doar și poate indisolubil legată de iubire, dacă ar fi să-l credem pe Omar Khayamm, care într-unul dintre catrenele lui arată că iubirea se desăvârșește-n apă și-n pâine:
,,Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine”.
Doamne, ce frumoasă este poezia pâinii, chiar dacă trebuie mâncată cu moderație! Sigur, nimic nu e întâmplător, că nimeni nu pornește a vorbi despre ceva anume, dacă nu are un scop precis, sau dacă amintirile n-ar intra pe ușă, neîntrebate și, bineînțeles, neinvitate.
Știu bine acum ce m-a determinat să scriu despre pâine și am să vă povestesc, că m-au învăluit amintiri din copilăria mea. Zilele astea răzbătea pe scara blocului miros de pâine caldă și mă gândeam cât de frumos mirosea pâinea bunicii dar și a mamei, pe care o coceau în cuptorul din curte, special făcut pentru asta. După ce încingeau cuptorul, îl măturau, il curațau și cu o lopată specială puneau pâinea pe marginea cuptorului, pe un fel de prispă. Nu cred că se uitau la ceas, fiindcă știau sigur când să scoată pâinea, pe care o puneau într-un coș imens acoperit cu ștergare albe. Doamne, ce frumos mai mirosea! Așteptam să se răcească si apoi mâncam din pâinea caldă, cu o bucurie nedeslușită nici până azi.
Acum gospodinele fac pâine în mașinării sofisticate, dar asta nu mă împiedică să mă gândesc că putem să vorbim despre istoria acestui produs care, uneori, pe timpuri de criză, a fost și fel principal de mâncare. Chiar şi persoanele care nu o consumă, tot tresar, cred eu, la mirosul pâinii calde.
Vă propun să coborâm în istorie pe la anul 1822, când în Bucureşti îşi aveau cuptoare brutarii, jimblarii şi simigiii. Nicolae Iorga afirma că „brutar” vine de la cuvântul german „brod”, care denumeşte pâinea. Brutarilor li se mai spunea şi „cocori”. Tot Iorga spunea că pitărie mai aleasă făceau fumagiii sau formagiii. În sfârşit, toţi plămăditorii de aluaturi aveau obligaţia să facă pâine, „nu crudă ca să tragă la cântar, ori proastă sau mai mică, iar grâul trebuia să fie de cel de frunte, spălat”. Cum ei hrăneau oraşul, stăpânirea îi supraveghea îndeaproape obligându-i să deschidă fumuri atunci când, „ca să nu lucreze în pagubă, ori doar din lăcomie, fug şi se ascund cu pricină că n-au zaherea sau n-au sermaia, adică capital ca să cumpere zaherea”.
Tot felul de ordonanţe plouau pe capul albit de făină al bieţilor brutari, în seama cărora se punea flămânzirea poporului. Pâinea se hotăra a fi vândută caldă, la gura cuptorului. O altă reglementare naţională spunea că „pâinea de o para să nu aibă mai mult de 135 de dramuri”. Doamnelor şi domnilor, trecut-au anii de la 1822 încoace, dar şi pâinea… De, fiecare pâine cu legea ei. Cu bine și cu bucurie!.
Pușa Roth
