”Portocala cu sâmburi negri” de Letiția Vladislav

41
letitia vladislav spania proza scurta leviathan

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roÎși întinse mâinile în sus, spre soare. De sub piersic ori nuc, depinde unde avea poftă să se lungească la prânz, soarele părea o portocală imensă ce se lăsa decojită după ce o tăia cu unghiile în două, exact la jumătate, fără să curgă nici o picătură de lumină pe coajă. Când era mică nu reușise asta. Însă pe măsură ce treceau anii vedea foarte clar portocala deschisă și sâmburii negri ce păreau la început niște puncte ciudate în ochii ei, apoi desluși linia subțire, neagră și ea, ce despărțea cele două părți și sâmburii crescând, izbindu-se cu capul de pojghița fragilă ce-i acoperea ca o perdea de mătase, luând forma unor iepuri negri ce se aruncau în neant și, clipe mai târziu, erau în grădina lor, mai bine zis la poarta grădinii, așteptând ca ea să facă un pas spre ei. Multă vreme nu știu ce să facă. Taică-su avea treburile lui la SMT, erau atâtea de reparat pe-acolo, ieșea odată cu răsăritul soarelui, uneori înaintea lui, cu traista plină de slănină, ceapă roșie și pâine, întorcându-se odată cu noaptea, înghițind tot ce-i punea maică-sa sub nas, de la zamă acră, la tocană de cartofi, în cel mai fericit caz un papricaș de pui cu salată verde, plus vinarsul obligatoriu, ”cine-și rupe oasele pentru porcii ăștia, are dreptul la beție”, zicea, adormind cu capul pe masă și lingura în mână. Pentru el, ea, Sofia, era o fată normală, poate ceva mai țăcănită ca ceilalți din clasa ei ori din sat, pentru că fantezia-i fugea înaintea creierului și, de cele mai multe ori, ajungea pe undeva, departe de orice realitate, că numai doamna Balint, infirmiera școlii, o mai putea aduce înapoi. Doamna Balint îi vorbea de o lume străină, dincolo de gardul lor, de pădurea unde creșteau murele și măceșele, după ploaie ciupercile mari cât farfuria de supă, afinele și frăguțele dulci, o lume care trecea și de munții înalți pe care-i vedea din ocol, trecea urcând în sus, unde ochii ei nu mai puteau vedea nimic, pentru că, zicea doamna Balint, Dumnezeu nu-i lăsa pe oameni să știe mai mult decât hotărâse el cândva, la facerea lumii. Cum relațiile ei cu Dumnezeu se rezumau la clopotul bisericii, toaca de Paști și biblia mamei, preferase să asculte poveștile infirmierei, care o asigurase, de fiecare dată, că sunt adevărate, că există o lume dincolo de lumea lor, apoi o alta dincolo de lumea a doua și așa mai departe, pentru că universul nu se termină niciodată. Cu maică-sa nu putea vorbi despre soarele-portocală și nici despre iepurii negri ce stăteau la gard și cum se urnea de sub nuc ori piersic, țopăiau după ea, nevăzuți de ceilalți. Uneori i se părea că vorbeau între ei și o apuca o frică nebună de acele sunete metalice, pițigăite ce se spărgeau în aer. O singură dată, îngrozită de armata neagră ascunsă sub pat, pentru că maică-sa o obligase să doarmă odată cu găinile, a refuzat să se acopere cu pătura, argumentând că fără ea este mai ușor să fugă, dacă iepurii o vor ataca în somn.

– Ce iepuri, izbucni maică-sa, eu nu văd nici măcar mâța lui nana Lina, ce dracu’ ai început să inventezi acum?!

– Stau sub pat, zise, arătând spre marginea păturii, uită-te…

– Nu-i nimic, zise, acum dormi.

O auzi vorbind în grădinița cu trandafiri cu nana Florica, vecina de peste drum. Bineînțeles că vorbeau de ea. Mereu era subiectul unor conversații între vecini.

– … poți s-o iei pe Sofia o zi de la școală, auzi, cu ea poți culege fasolea mai repede, zise, eu am văzut că-i coaptă.

– Cu Sofia? Nu, Florico, nu pot. Fata asta nu-i normală, îți jur, mereu vorbește cu soarele, vede iepuri negri și sfârșitul lumii, nici popa n-a putut face nimic, a tot citit din cartea sfântă, dar, cum îți spun, muiere, dincolo de iepuri n-a ajuns nici el.

– Du-o la Zam, zise nana Florica, am auzit că-i plin de nebuni pe-acolo, îi umflă cu medicamente și după o vreme se întorc acasă normali, zise, deși l-am văzut pe nepotul lui Valeruț, care vorbește cu tine și se uită înnebunit în jurul lui, de parcă ar aștepta să vină cineva să-l prindă… Groaznic.

– Ei, zise maică-sa, ăla era chiar nebun, bine că s-au mutat la Ilia, Sofia, zise, este bine țăcănită, dar te mai poți înțelege cu ea, zise suspinând, eu cred că totul vine de la străbunicul din partea tatei, se spunea că era brutal și nebun rău, omorâse pe cineva în pădure și nu știa de ce, l-au închis, dar s-a spânzurat cu o funie adusă de nevastă-sa, zise, femeia l-a iubit, chiar se luaseră din dragoste pătimașă, el amărât, ea cu pământuri, zise, suspinând din nou, n-a suportat să-l vadă închis și tratat ca pe un gunoi, i-a adus funia și restul l-a făcut singur, într-o noapte cu lună plină…

– O fi, zise nana Florica, uneori trec zeci de ani până se naște un alt nebun în familie, Doamne ferește, și nu ai cum să te ferești…

– Nebună ești tu, zise Sofia, încet, ca o șoaptă, eu te-am văzut cu ochii mei cum ai luat un sac și ai băgat pisicii nou născuți în el și i-ai îngropat de vii în grădina parohiei părăsite, iar mie mi se părea că-i aud cum cer ajutorul meu și nu-i puteam elibera, pentru că nenea Savu stătea chiar lângă grădina părăsită și era cu ochii peste tot, nebună ești tu…

Cele două se așezară afară pe scăunele, continuând să vorbească despre morți, strigoi, zurliii satului și câmpul ce trebuia lucrat cât mai repede, pentru că intrau aproape în toamnă și începea vremea ploilor. Adormi visându-se cum spinteca portocala și-i prindea pe iepuri într-o plasă sângerie, ei țipau ca nebunii, dar mâinile ei se lungeau până la a doua lume și-i arunca acolo, unde era un altfel de soare, aproape alb, ce nu se lăsa despicat, dar sugea tot ce-i stătea în față. Apoi își trăgea mâinile înapoi, încet, să nu rănească aerul albastru, până la frunzele nucului și rămânea acolo lungită, cu ochii la portocala încă sângerândă. Era liniște. Nu mai veneau sunete metalice. Era numai o după-amiază de august. Când se trezi, soarele era sus. Ca în fiecare zi, vrăbiile ocupaseră primul ocol. Mâncau tot ce fusese lăsat pentru găini. Și maică-sa, furioasă, blestema de mama focului. Parcă era singură pe lume. Se gândi ce noroc avea că nu mai avea pe nimeni. Cu niște frați, ar fi fost mult mai complicat.

– Merg la culesul fasolei, îi spusese de dimineață tatălui, pe fată o las acasă. Face crize.

– Ce crize, îl auzi pe taică-su râzând, cred că tu faci o dramă dintr-o poveste.

– Nu, tu stai cu ea, protestă maică-sa, iar eu m-am săturat să aud de iepurii negri ce cad din cer și se ascund sub pat.

– Trimite-o la doamna Balint. Ea o potolește mereu.

– Asta și fac, zise maică-sa, strigându-i numele.

– Sofia, taică-tu zice că ar trebui să mergi la doamna Balint azi, ai vacanță, eu culeg fasolea pe câmp, du-te acolo și povestește-i de aseară, țipă, ca s-o audă taică-su, apoi, cu o voce mai blajină zise, ai auzit, eu i-am spus, Maica Domnului, o să-mi pierd mințile cu ăștia doi…

Taică-su deschise poarta și ieși pe uliță. Ea țintuită în ocol. Luă o sticlă cu apă, un sac mare de iută și ieși după el, dar în altă direcție. Câmpul începea după biserica din deal. Era așa de liniște că îi auzi pașii o bună bucată de vreme. Sofia se sculă, mâncă pâinea cu magiun lăsată pentru ea, bău cafeaua de cicoare cu un pic de lapte, mai aruncă niște pâine veche pentru vrăbii și găini, apoi plecă la dispensarul școlii. Doamna Balint o aștepta. Taică-su vorbise deja cu ea.

– Iar au venit iepurii?, întrebă doamna Balint.

– Da, zise, de câte ori spintec soarele, ei fug spre mine.

– Și de ce nu stau acolo?

– De unde să știu, răspunse, mie nu-mi place să-i văd și nici să-i aud. Pun ceva la cale, vă jur, vorbesc între ei…

Undeva prin curtea colhozului cineva tăia ceva cu drujba. Putea auzi sunetele adânci, dureros de grele și între ele, ca niște scântei, ceva metalic, silabe de neînțeles pentru urechile ei.

– Ascultați, îi spuse infirmierei, ascultați drujba.

– Taie ceva, zise femeia.

– Da, taie, numai că trebuie să auziți silabele scurte, metalice, sunt ei, iepurii, vorbesc.

– Din păcate numai tu îi poți auzi. Asta poate să fie ceva deosebit, cu care tu ai fost înzestrată, zise.

– Ori nebunie. Știați că un străbunic de-al meu a fost nebun?

– Nu, zise femeia, de unde ai aflat ?

– Vorbeau ieri seară nana Florica și maică-mea… S-a sinucis în pușcărie.

– Săracul de el, zise doamna Balint, erau alte vremuri pe-atunci, mult mai grele.

– A făcut-o din dragoste, zise Sofia, sufereau amândoi, el și străbunica.

– Uneori se întâmplă…

– Eu n-am să mă îndrăgostesc niciodată, zise, nu vreau s-ajung nebună și să-mi pară rău.

– N-o să ajungi, zise doamna, tu ești o fată deșteaptă, vei alege cei mai bine pentru tine.

– Pot să aleg chiar azi ?

– Bineînțeles.

Alergă spre casă. Soarele era sus, dar nu încercă să-l spintece. Conversația cu infirmiera o liniștise destul. Nici iepurii nu mai așteptau la gard. Se lungi pe pătura de sub nuc și începu să-și facă planuri. Trebuia să le facă. Nici nu băgă de seamă cum se înseră și ai ei deschiseră poarta. Maică-sa aruncă sacul cu fasole în șopru, aprinse focul și începu să încălzească mâncarea. Mirosea frumos. Se așezară la masa din șopru. Întâi ciorba de cartofi cu ceva afumătură. Sorbeau fără să scoată un cuvânt. Apoi fasolea cu niște cârnați cumpărați în oraș. Ei nu mai aveau de multă vreme. După ei un ceai, să poată dormi. Din nou tăceau.

– Ai terminat cu fasolea?, întrebă Sofia.

– Nu, zise maică-sa. Mâine.

– Pot să vin și eu?

– Nu, zise maică-sa, tu citește…

– Eu mă culc, zise taică-su, azi sunt frânt.

– Fără vinars?, întrebă Sofia.

– Azi nu. Mi s-ar face rău. Te-a vrăjit șogorița?, o întrebă.

– Nu, zise ea, doar m-a liniștit. O să fie bine.

Așteptă până îi auzi sforăind. El, lung, ca o locomotivă la deal. Ea, scurt și repezit. Coborî din pat, își luă sandalele și ieși în grădină. Se îmbrăcă în fugă. Hainele le lăsa afară. În casă s-ar fi îmbâcsit. Deschise poarta, se întoarse să-și ia gentuța primită de ziua ei, în care avea ascunși niște bani dăruiți de unchiul Solomon și o luă spre drumul mare. Trebuiau să treacă destule căruțe spre Zam. A doua zi era târg și cei mai mulți plecau noaptea. Nu așteptă mult. Un bătrân, cu două capre și un vițel legați de căruță opri lângă ea.

– Mergeți la Zam?, îl întrebă.

– Da. Și matale, domnișoară?

– Tot acolo. Mă luați ?

– Mergem la Zam, zise bătrânul, făcându-i loc lângă el, urcă.

– Mulțumesc. Noaptea mi-e cam frică pe drum. Opt kilometri nu-i mult, dar eu sunt fricoasă. Iar ziua-i prea cald, mi se face rău.

– Ești un copil și vorbești ca nevastă-mea, zise bătrânul, ce faci acolo?

– Merg la nebuni, zise, sigur spitalul are un nume, dar eu nu-l știu.

– Nici eu, dar îl găsim. Zamu nu-i mare. Ai pe cineva acolo ?

– Da, minți Sofia, un unchi. Este de o vreme internat și ai mei nu au timp, mai ales acum cu munca câmpului…

– Da ce are?

– Plânge fără pauză.

Bătrânul își făcu semnul crucii. Apoi tăcură tot drumul. În fața unei porți mari opri căruța.

– Am ajuns, fata mea. Să ai noroc. Și sănătate unchiului, zise, bine că mai sunt tineri și în zilele noastre ce nu-și uită bolnavii, fii binecuvântată.

Poarta mare era închisă. Răsărea soarele. Bătu cu putere până auzi o voce. Bătrânul plecase. Strada era pustie. În gardul verde, mai înalt ca ea, cântau greierii.

– Ce cauți aici?, întrebă destul de neprietenos portarul.

– Un doctor, zise ea, vreau urgent un doctor.

Prima rază de soare țâșni peste acoperișul de țiglă. Iepurii veniseră din nou. Erau toți în fața treptelor.

– Vino, zise omul, deschizând și închizând la loc poarta.

Urcară cele câteva trepte și, cu o altă cheie, deschise o altă ușă. Coridorul era vopsit în alb. Lumina era slabă. Ori poate nici nu era și ce ea credea că strălucea difuz în fața ei era soarele dimineții. Toți dormeau. De undeva venea un miros de cafea. Portarul bătu la o ușă albă și un doctor somnoros deschise.

– Avem o pacientă, zise portarul, împingând-o în cameră, vrea s-o vadă un doctor.

– Lasă-ne singuri, zise doctorul, apoi îi întinse mâna, ia loc și spune-mi ce se întâmplă.

– Sunt nebună, zise, spintec portocala soarelui până apar semințele negre… de fapt sunt iepuri și coboară spre mine… mi-e frică de ei, mai ales când vorbesc, sunt obosită de soare, zise, iar maică-mea crede că n-am șanse, un străbunic a fost nebun rău de tot, poate mă ajutați cumva…

Doctorul chemă o fată, câțiva ani mai mare ca ea, îmbrăcată în alb.

– O duci în camera cinci.

Fata o luă de mână ca pe un copil și deschise ușa unei camere mici, dar cu o fereastră ce da într-o grădină.

– Schimbă-ți hainele, zise, întinzându-i o cămașă de noapte albastră. Le pui în dulap. Acum este al tău.

Doctorul veni și-i făcu o injecție în mână. N-o duruse.

– Acum vei dormi, zise, iar când te trezești nu mai sunt iepuri la intrare. Trebuie să-mi scrii aici toate datele tale personale.

– Bineînțeles, zise.

După ce termină de scris, fata ieși cu formularul și-o lăsă singură. Era obosită. Închise ochii. Era liniște.

– Vrei să iei micul dejun?, întrebă fata în alb, azi ți-l aduc în cameră. Viața începe de mâine.

Nu dorea nimic. Se lungi pe pat. Urcă până la a doua lume și căzu printre stele. Soarele era în fața ei. Nu-l mai putea rupe în două. Era numai soarele de fiecare zi. Era fericită.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.