Desenase trei portrete pe hârtiile lăsate pe masă de fata primarului. Tot vroia să scrie niște scrisori și cum nu avea nici hârtie, nici plicuri, o rugase pe fata primarului care era și poștărița lor, să-i facă rost de ele, dându-i în schimb o sticlă cu vin de casă, mult mai bun decât cel cumpărat de la bodega de peste Mureș. Scrisorile nu le-a scris. Se tot gândise cui să le trimită, cei de vârsta ei erau morți ori nu doreau nici un contact cu ea, după ce cumnatul le lăsase lor casa părintească, adică ei, pentru că ea veghease la capul lui mai bine de o jumătate de an, se lăsase tiranizată și batjocorită de acest bătrân zgârcit și acru, dar dorea din toată inima să vadă cu ochii ei cum fiul pierdut se întoarce acasă, cu nevastă și copil, dărâmă acele ziduri umede și bătrâne și va face o casă nouă pentru ei toți. Aceste gânduri nebune o făceau să îndure totul. După moartea lui au vândut casa, palatul visat nu s-a construit niciodată, nora iubită cumpărând o Dacia veche și un apartament în fața parcului, pentru că tăntălăul de fiu-su nu era în stare să-și conducă șatra, se vedea deja milionar cu restul de holde, vândute și ele, pentru că doamna dorea o viață demnă de societatea mai sus pusă din oraș, iar pentru asta era nevoie de bani, aceeași doamnă ce a falsificat actele de proprietate, punând un A la coada numelui și a vândut apartamentul destul de bine, plecând cu iubitul, într-o acțiune ca în filme, direct la Thessaloniki, lăsându-și bărbatul și copilul la intrarea în parc, într-o zi ploioasă de toamnă. Restul familiei n-a mai căutat-o, murind unul după altul, că erau bătrâni și bolnavi, exact ca ea acum. Nora s-a întors să-și cumpere o casă a ei, bineînțeles cu banii lor, că nu aveai de unde, chiar dacă spălai bătrânii pe meleaguri străine, nu puteai stânge câteva zeci de mii într-un an. Ea le strânsese, zicea, iar casa era peste apă, frumoasă, cu ceva pământ, mai lucrase la ea, o mobilase ca lumea și se bucura de ceva unde nu putea intra nimeni fără să fie invitat. Norei nu avea de ce să-i scrie. N-o suporta. Și ce să-i spună uneia care nu-i iubea fiul, ci banii lui? Ilka murise și ea. Nu mai avea decât o soră vitregă. Locuia în satul vecin. Cu băiatul se vedea din când în când. Nici el nu avea nevoie de scrisori. După divorț se mutase la o altă femeie, care avea grijă de el, dar pe care o înșela cu cealaltă. Așa că, renunță să-și bată capul cu familia în care nu mai avea loc. Numai că nu-i spuneau că ar trebui să se pregătească de plecare, ea rămânând cea mai bătrână din sat. Mai era o fată, care-i scrisese că ar trebui să aleagă moartea ca prioritate, tot făcea umbră pământului, zicea, deci nu avea deloc importanță dacă zăcea în cămăruța ei mică de la șură, ori cu brațele încrucișate la țintirimul din sat. Pereții erau plini de fotografiile nepoților, fata moartă după ultima operație de cancer, ea prin alte țări, amintiri vechi, colorate, să pară și mai frumoase. Cei pe care îi purta în suflet, nu erau pe pereți. Așa că desenă cu un creion negru patru chipuri. Una era mama ei. Tânără. Frumoasă. Blondă. Nu avea nimic de la ea. Și hainele ei frumoase fuseseră dăruite de taică-su, după pomana morților. Parcă niciodată nu dormise în patul de lemn dintre ferestre, nu călcase prin ocol, nu spălase hainele ei de duminică și nu cususe câte-un șorț pentru ea, pentru că n-o lăsa singură și se lipea de picioarele ei, de cum deschidea ochii. Scrisese Marika sub desen și îl înrămase peste o Sfânta Maria adusă de mătușă-sa de la catolicii ei. Tabloul ăsta era la capul patului. Al doilea era al celor doi bunici, Iosif și Zenovia, de care abia își mai aducea aminte. Fusese prea mică și ei plecaseră prea devreme. Dar cum Marika era legată de cei doi, se hotărî să fie și ea parte din acest lanț familiar. Ei luaseră locul de lângă ferestruica din ocol. Fata moartă stătea peste masă, iar Ionel, singura ei dragoste adevărată, lângă ea. Amândoi muriseră tineri, amândoi erau alături de ea. Pe ei îi visa. Vorbea cu ei. De fapt, cu adevărat, vorbise numai cu Ionel. Cu fata era altceva. Se gândea la ea și vorbeau în gând, fără cuvinte. Era ca și când ai trece Mureșul cu leagănul. Fără frică. De cealaltă parte era ea, fata plecată care-i întindea mâna, să nu-i fie groază de valuri. Se gândi la anii când mai putea pleca să-și vadă nepoții, de regulă iarna, după ce termina toată munca câmpului, când o vecină le chemă, în secret, la o ”conversație cu cei duși”, întinzând o hârtie rotundă cu toate literele alfabetului, ani și cifre, peste masa de la bucătărie și, ținându-se de mâini, a cerut cerului permisiunea de-a vorbi cu Ionel. Ei îi tremurau genunchii de emoție, deși nu prea credea că se poate vorbi cu unul mort în vremea războiului.
– Poți deschide fereastra?
– Ți-e rău?
– Este ciudat, zise, parcă sunt prinsă într-o plasă de pești.
– Nu pot deschide, zise, acum am chemat spiritul. De ce ți-e frică?, o întrebase Teodora, vecina, dacă i se permite, vine, zise, tu trebuie numai să-i pui întrebări…
Paharul micuț peste care stăteau mâinile lor încordate începu să se miște de unul singur, văzu cu ochii ei, nimeni nu-l atingea, paharul alerga de nebun peste bucata de hârtie, se opri un moment, apoi, ceva mai hotărât începu să formeze fraze. Teodora citea cu repeziciune tot ce zicea paharul.
– Sunt aici, zise Teodora, mă doare nenorocul tău, zise, dacă nu mă împușcau pe Don, aș fi fost acolo și viața noastră ar fi fost alta…
– Întreabă ceva, o rugă Teodora, el este aici și vorbește singur, întreabă!
– Am să mor, întrebă cu o voce pierită, Ionele, am s-o mai duc mult în viața asta blestemată?
– Încă nu ți-a venit rândul, citi Teodora, mai ai de tras… Știi, acolo, în apă, înainte să-mi înghit sângele, m-am gândit la mama și la tine… poate ai simțit o neliniște, nu știu…
– Războiul mi-a distrus viața, răspunse, nimic n-a mers cum visasem noi doi, absolut nimic. Doar rochia de mireasă și șlaierul (1) le mai păstrez și acum. În valiza pe care mi-ai dat-o…
– Eu, citi din nou Teodora, eu vin și te aștept…
Ea se ridicase deja, împingând paharul cu mâna, era albă ca varul și nu mai dorea să audă nimic.
– Ce faci, femeie, superi spiritul?!
– Încetați, vă rog, țipă și fugi în sufragerie.
– Iartă-mă, Ionele, auzi vocea Teodorei, ea nu mai poate, este prea mult pentru sufletul ei bătrân, iartă-ne și întoarce-te liniștit în lumea ta.
Numai că spiritul se revoltase, învolburând toată bucătăria. ”Adu-mi crucea, auzi țipând, este în dormitor”, apoi din nou, ”te rog pleacă în lumea ta”, zeci de Amin și sute de scuze, ” asta n-a dorit nimeni, ea este sfârșită, doar ai simțit, te rog pleacă…”. În cele din urmă tot murmurul a înghețat, Teodora a deschis fereastra să iasă răul și a aprins o lumânare să îmblânzească spiritele, apoi i-a spus că poate intra din nou în bucătărie.
– A plecat?
Îi era frică. Așa ceva nu trăise niciodată.
– Da, zise Teodora, l-ai supărat și el s-a răzbunat pe noi.
– Era o minciună, tu citeai ceva ce știai de la Franzi, pentru că eu nu i-am auzit vocea, numai paharul…
– Era el, zise Teodora, era el.
Tot drumul spre casă n-a scos un cuvânt. Se gândea la cele auzite. Dacă era o minciună, cum de se învârtea paharul? Dacă era adevărat, ar fi trebuit să meargă neapărat la cimitir și să aprindă o lumânare la mormântul fără cruce. Ionel fusese unica ei dragoste. Unica. Era curioasă s-o audă pe Franzi povestindu-i dacă l-a întâlnit sau nu pe drumurile ei cerești. Dar și Franzi plecase. Tot cancer. Cu ea se rupsese linia de comunicație între aici și acolo. Auzise că ar fi un preot, undeva prin Moldova, care vorbea cu cei plecați. Iarna nu era ușor să pleci la drum. Va trebui să aștepte vara. Se înserase. Decembrie venise cu mult vânt și ploaie. O iarnă ruptă, cum ar fi spus maică-sa. Era frig. Băgă o bucată de lemn în sobă și închise șolocatele (2). Apoi aprinse becul de la veioza de pe noptieră. Mai avea o hârtie. Hotărî să-i scrie mamei ei. Chiar dacă poșta nu mergea până dincolo de orizont. ”Dragă mamă, începu, mi-e tare dor de tine…”. Pentru momentul de față era destul. Mâine va continua. Și așa va scrie zi de zi, hotărî, până când Ionel va deschide ușa cerului, o va lua de mână și o va duce în fața altarului, exact așa cum îi jurase în noaptea când urcase în trenul care-l ducea la moarte.
Murcia, Spania
________
(1) Vălul de mireasă (n. red.).
(2) Obloane la fereastră (n. red.).
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
