”Poveste adevărată” de Radu Comșa

529
Radu Comșa proza scurta revista leviathan

logo rubrica foto-grafii la persoana intai leviathan.roVorbele treceau alene printre oameni, printre ceşti şi pahare. În jurul mesei eram vreo cinci inşi, grup eterogen care îşi pierdea timpul în aşteptarea unor nemaipomenite lucrări ce se executau la service-ul auto nu prea arătos, dar teribil de voios, unde ne căutam alinarea, care cu o servo-direcţie, care cu un electromotor, care cu alte lucrări la care reprezentanțele sau service-urile de firmă ar fi luat pielea de pe noi. Barul era înghesuit, strâns între service şi un fel de depozit de ambalaje şi paleţi în faţa căruia, călare pe o ladă tip ”P”, un bărbat în vârstă meşterea ceva. Cei câțiva metri pătraţi din fața barului se înclinau lent către asfaltul străzii, aşa că cele două mese rotunde se înclinau şi ele în deplin acord cu cimentul sclivisit al terasei. Beam cafele în ceşti solide de faianţă, apa la sticle de jumate’ (d’aia adevărată) şi unul din cei de la masă îşi comandase o bere (”Dă-o dracu’, un pahar, acolo, nu contează!”). Se vorbise de maşini, de probleme de specialitate, de soluţiile cele mai bune la probleme aparent fără rezolvare. Apoi am trecut la starea zilei.

”E nenorocire, cât să mai îndure poporu’ asta?!”

Mai la urmă vorbele se cam pierduseră prin aer. Soarele de primăvară făcea ca bucata de stradă fără vârstă, unde ne găseam, să fie aproape plăcută, iar cafeaua să aibă gust aproape bun. Unul a pomenit ceva de armată, de serviciul lui militar, adică. Şi, ca în toate cazurile în care sunt bărbaţi la un loc, s-a pornit cu forţe neatinse discuţia pe această temă. Printr-o fericită coincidenţă, indiferent că făcuseră armata la infanterie, artilerie sau în vreun prăpădit de regiment mecanizat sau chiar la dirlibau, toţi, fără excepţie, făcuseră parte din grupele de cercetare în adâncimea dispozitivului inamic. Din poveştile înşirate, reieşea că armata de acu’ douăj’-treij’-patruj’ de ani era o chestie nemaipomenită, o aventură plină de întâmplări simpatice şi mâncare bună. Iar angajatele de la bucătărie, frizerie, croitorie şi alte secţii din unităţile pe unde fuseseră povestitorii, erau nişte femei bine făcute, deşi câteodată trecute, şi tare dornice de împerechere cu militari în termen. Bineînțeles, s-a citat cu bucurie nereţinută şi înţeleapta zicere: să te ferească Dumnezeu de securitatea statului şi de p… soldatului. Da, domnilor, aşa era armata în acele frumoase vremuri. Ce tari eram, ce bine ne mai descurcam! Omul care meşterea ceva călare pe lada ”P” ridicase capul şi ne urmărea cu interes. Soarele strălucea, atmosfera se reanimase. În atelier reparaţia pompelor, electromotoarelor şi servo-urilor mergea de minune. Era tare frumos.

Nenea, de-acolo de unde era de-a-ncălarele pe ladă, ne lansează direct completând un gol neprevăzător de conversație: ”De armată vorbiţi?” Ăla cu berea, n-are de lucru: ”Da, normal!” Omul îşi lasă ce făcea el acolo şi trece la noi. Purta o salopetă curată din deschizătura căreia se vedea cămaşa călcată. Păr alb, rărit, dar pieptănat cu grijă. Obraz ras proaspăt, ten sanguinic şi mustaţă dreaptă și țepoasă. Ăla care vorbise şi care probabil se simţea singur cu berea lui: ”Bei ceva?” Nea Salopetă îşi trage un scaun însoţindu-şi mişcarea de un ”mulţumesc” solid şi completează: ”Mie un rom, ştie fata. Nea Gică îmi zice, mă știe toată lumea, parcă și pe mata te-am mai vazut p-aici.

Noi cam tăcuserăm şi în afară de ”noroc-noroc” care precedase sorbitul din paharul de rom nu se mai auzea nimic. Numitul Gică nu părea să ia în seamă asta şi ne-o spuse fără tranziţie: ”Păi ce, asta e armată, ce vorbiţi aici? Staţi să vă spun eu.” A mai luat o gură de rom şi a zis: ”Eu, domnilor, am făcut armata pe vremea războiului.” Era bătrân, dar parcă nu chiar atât să fi prins ultimul război. Dar n-am apucat să întreb nimic. Omul vorbea fără să clipească şi îşi aşeza bine vorbele: ”Vă zic doar una, care e mai aşa… mai deosebită. Într-o zi, eram la regiment, instrucţie, aveam pe unu’, un plutonier de la Ghimpaţi, dat în p… mă-sii. Când, ce să vezi? Adunarea! Venise un general. Un general olandez. Olandezu’ ne pune pe toţi în rând. Se uită la noi, ne măsoară, se uită… Tu! Tu! Și tu, nea Gică! Un pas în faţă! Ne-a luat de acolo, ne-a pus să ne spălăm, să ne bărbierim, să ne aranjăm, șpriț! Ne-a luat cu el. Pe drum am aflat unde ne trimitea: în Africa de Nord, să îl omorâm pe Hitler care trecea pe acolo într-o inspecţie. Târ-mâr, ne-a pus în avion, zburăm așa ca la vreo două-trei ore, hâldâbâc-bâldâbâc. Noapte, nu se vedea nimic, beznă ca dracu’. Ăştia de lângă mine: Nea Gică, am ajuns? Unde am ajuns, domn’e? Bă, cred că am ajuns în Africa că simt cald la picioare. Apoi, un ofiţer care era acolo, ne-a zis: Să fiți atenţi, că acu suntem pe teritoriul Majestății-Sale. Dacă împuşcaţi vreun leu, curtea marţială vă mănâncă! Domne, ne-a pus la marginea unui drum pe unde trebuia să treacă Hitler. Eram obosiţi, eu l-am văzut pe unu’ din ăştia de era cu mine, de p-aci de prin Bascov, de-al meu, că i-era somn. I-am trimis să se culce p’ăi doi că stau eu pe gardă. După vreun sfert de oră aud nişte paşi. Mă duc să văd ce e. Un pui de leu. Al dracu’ s-a apucat să mă zgârie, să mârâie… Stai, mă, cuminte! Nimic. Miorlăia şi zgâria. N-am de ales şi îi trag una cu baioneta, ca să nu fac zgomot. Cum l-am lovit, a căzut mort pe loc.” Eu nu mă pot abține: ”Păi, ai omorât leul?! Şi curtea marţială?” Nea Gică era netulburat: ”A doua zi dimineaţă s-a semnat armistiţiu şi am scăpat. Aşa a scapat şi Hitler, că pe noi ne-a trimis acasă.” Pe mine mă muncea în continuare o curiozitate: ”Nea Gică, da’ aşa, prin Africa, cum era, domnule?” Omul sorbea acum ultima înghițitură: ”Domn’e, ce sa zic… Era o frumusețe! Și o ordine dă nici nu pot să vă spun. Ordine perfectă: un rând dă pruni, un rând dă meri, un rând dă pruni, un rând dă meri!” 

Pompele, electromotoarele şi servo-urile reveneau încet la maşini. Plecam unul câte unul. Am luat sub cauciucuri strada fără vârstă care sclipea în soare și am coborât încet către perdelele de plopi dincolo de care curgea un râu nevăzut. Lumina lichidă de primăvară cădea din cer şi strălucea peste dealurile desenate în verde pal pe orizont. Am privit dealurile acelea și nu m-am putut împiedica să nu reflectez: ”Ce bine ar fi, domnule, să fie şi la noi perfectă ordine: un rând dă pruni, un rând dă meri…”.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.