Premiera piesei „Regele Lear” de William Shakespeare (26 decembrie 1606)

392
William Dyce, ”Regele Lear și Bufonul în furtună”, 1851
William Dyce, ”Regele Lear și Bufonul în furtună”, 1851

fila de calendar rubrica leviathan.roAcum 417 ani (26 decembrie 1606), în Whitehall, la curtea regelui Iacob I al Angliei (în engleză, James), s-a jucat pentru dată piesa Regele Lear de William Shakespeare. Premiera a avut loc în contextul festivităților prilejuite de Crăciun.

„Considerată barocă, tragedia Regele Lear, jucată în a doua zi de Crăciun (26 decembrie) a anului 1606, în faţa Maiestăţii Sale, dezvoltă tema tradiţională a nerecunoştinţei filiale şi, în secundar, pe cea a monarhului absolut care dispune de ţară ca de propria moşie. După ce, pornind de la structura intrigii (un rege care are trei fete, problema moştenirii şi mai ales faptul că acţiunea nu este definită în timp şi spaţiu etc.) s-a văzut în ea un basm, o legendă exploatată fabulos prin poezia dramatică şi teatralitate, astăzi tragedia shakespeariană este interpretată mai mult ca o dramă de familie, în care răzbate desigur caracterul general de tragedie a patimilor omeneşti. Această – relativ curentă – viziune regizorală contemporană nu este nicidecum o noutate, poate doar prin accentele puse, dacă ele au coerenţa necesară în spectacol. Când, în 1930, G. Wilson Knight (1) aprecia că «piesa este un microcosm al neamului omenesc – oricât de straniu ar suna cuvântul „microcosm” pentru vastitatea, lărgimea şi adâncimea, pentru perspectivele nemărginite pe care piesa le descoperă», nu era străin de intepretarea lui Lear ca dramă de familie. Povestea nefericitului rege şi a fiicelor sale era un loc comun în epocă, fiind difuzată prin diverse scrieri, cronici istorice, fabule, poeme, ceea ce putea fi important pentru spectatorul epocii. Cele două serii de câte şase personaje care împart această umanitate restrînsă în categorii morale opuse (cei buni, cei răi) nu este însă de natură să creeze un schematism stânjenitor în tragedia shakespeariană. Echilibrul nu e atât de simplu pe cât ar părea la o primă impresie. Cordelia (imaginea recunoştinţei filiale şi a purităţii), Regele Franţei, Albany, Kent, Bufonul, Edgar, pe de o parte şi Goneril, Regan, Burgundy, Cornwall, Oswald, Edmund, pe de alta, nu pot fi înscrişi în categorii morale atât de ferme încât să creeze o antiteză violentă, de genul celei din Othello. Dacă, vorba lui G. Wilson Knight (2), «pe scenă şase oameni sugerează o armată» în Regele Lear, este imposibil să spui acelaşi lucru despre grupurile celorlalte personaje, raportat la afilierea morală. În privinţa cazurilor de psihologie individuală – şi chiar de psihologie colectivă – imaginaţia shakespeariană nu are limite.

Bătrânul rege Lear îşi dă seama mult prea târziu că omul nu poate trăi într-un cerc în afara căruia nimic nu-l mai poate interesa. Acesta este motivul prăbuşirii sale. Drama lui începe exact în momentul în care lasă impresia că, împărţindu-şi regatul, şi-a încheiat rolul. Dar tocmai când ar trebui să dispară, devine centrul acestui microcosm ce reuneşte o multitudine de teme şi reflecţii. Orgoliul şi egoismul care îl făcuseră să se înconjoare de o curte servilă şi să se rupă de viaţa reală, extinzând această abstractă iluzie şi asupra vieţii de familie, se răzbună şi acum, când se priveşte pe sine, constată dimensiunea nefericirii sale. Lear rătăcind în furtună este imaginea naturalistă a dramei interioare:

«Lear: Suflaţi, turbate vânturi, să vă crape
Şi bucile obrajilor, suflaţi!
Vă revărsaţi, puhoaie, peste praguri,
Urcaţi până-n clopotniţe, deasupra
Cocoşii cei de tablă să le smulgeţi.
Voi, focuri de pucioasă, iuţi ca gândul,
Voi olăcari ai trăsnetelor care
Stejarii năruiesc, hai, pârjoliţi-mi
Aceste tâmple albe. Iar tu, fulger,
Cu tunetul atotzguduitor
Turteşte-odată sfera lumii-aceste,
Tiparele naturii să le spulberi
Ca-n vânt să piară tot ce e sămânţă
De nerecunoştinţă-n omenire.
Bufonul: Uncheşule, eu zic că-i mai bine să te uiţi cum seacă agheasma într-o casă omenească, decât să priveşti belşugul ăsta de ploaie sub cerul slobod. Zău, unchiule, fii bun şi cere fetelor oleacă de adăpost, că pe vremea asta se prăpădesc şi-nţelepţii şi nebunii.
Lear: Mugiţi, buhaie! Foc scuipaţi, şi pară!
Nici trăsnetul, nici vântul şi nici ploaia
Nu sunt copiii mei; de ce mă cruţă?
Loviţi-mă, voi, forţe-ale naturii;
Nu cer îngăduinţa de la voi,
Căci vouă nu v-am spus: „fetiţa tatii” –
Şi nu v-am dat regatul meu de zestre;
Nimic nu-mi datoraţi; urgia voastră
De ce n-o sloboziţi asupra mea,
Aşa cum sunt, căzut, rob netrebnic,
Sărac şi prăpădit, un biet moşneag?
Dar v-arătaţi şi voi ca slugi mişele
Căci, precum văd, v-aţi înhăitat cu ele.
Război cumplit, de partea lor să duceţi
Cu tâmplele-mi bătrâne. Ce ruşine!
Bufonul: Un om care poate să-şi rezeme capul de un scaun, la o vreme ca asta, ăla-i un om cu scaun la cap. De-aia fetele când se uită-n oglindă, scot limba la ceea ce văd cu ochii.» (3)

                                                                                                                                                                                                                                                             (Actul III, scena 2)

Nebunul de curte este transfigurarea bufonului medieval. El este scutit de orice responsabilitate şi de aceea îşi permite să clevetească vesel, să spună cele mai mari grozăvii şi să-şi bată joc de stăpân, situându-se la graniţa dintre viaţă şi artă. Văzând lucrurile în oglindă, ele îi apar într-o lumină mai adevărată. Nebunii (bufonii) din piesele lui Shakespeare, atingând apogeul acestui tip de personaj cu o lungă istorie, sintetizează posibilităţile reale şi imaginare. Nebunia prefăcută a bufonului din Regele Lear are o funcţie critică şi faptul că îl însoţeşte în momente cruciale din primul şi al treilea act dezvăluie tocmai relevanţa actului critic pe care îl săvârşeşte din devotament faţă de rege, înarmat fiind cu virtuţi ca răbdarea, umilinţa şi dragostea. Măscăriciul regelui este un nebun dotat cu un simţ al ironiei şi cu un spirit satiric mult superioare altor personaje din aceeaşi categorie. El e, de fapt, un fel de filosof, un reprezentant al bunului-simţ ţărănesc, care foloseşte vocabularul omului de curte, deprins cu războiul metaforelor, cu jocul asociativ extras dintr-un studiu atent al naturii şi al naturii umane:

«Bufonul (către Kent): […] dacă nu ştii să zâmbeşti încotro bate vântul, ai să faci guturai; ia tichia mea, să nu răceşti. Amicul ăsta şi-a surghiunit două fete şi-a binecuvântat-o pe a treia, fără a vrea.  Dacă-l slujeşti, e cazul să-mi porţi tichia. Ce mai faci, unchiule? Dacă aş avea două fete, as vrea să am două tichii.
Lear: De ce, băiete?
Bufonul: Pentru că, dându-le tot avutul meu celor două fete, mi-ar rămâne câte-o tichie de căciulă. Una ţi-o dau eu, pe cealaltă cere-o de pomană la ele.
Lear: Ia seama la bici, pungaşule!
Bufonul: Adevărul e un dulău credincios pe care-l dai în bice afară, dar căţeluşa cocoşneaţă are voie să şadă pe cuptor şi să pută după pofta inimii.
Lear: Gluma asta nu-mi miroase-a bine.
Bufonul: Să te-nvăţ una mai bună?
Lear: Fie.
Bufonul: Ascultă, unchiule:
Să ai mai mult decât arăţi,
Fă mai puţine decât poţi.
Nu-ţi da averea cu-mprumut,
Că nu mai vezi din ce-ai avut.
Puţin pe jos, mai mult călare
Să-ţi fie mersul la plimbare.
Să nu te-ncurci la băutură,
Nici cu femeia rea de gură.
Atunci, câştig, pe legea mea,
Tot sută-n sută vei avea.
Kent: Asta-i ca şi nimic, nebunule.
Bufonul: Nimic iese şi din gura avocatului fără onorariu; nici mie nu mi-ai dat nimic. Tu ce zici, unchiule: nu poţi găsi nici o întrebuinţare nimicului?
Lear: Nici una, băiete; din nimic, nimic nu iese.
Bufonul (către Kent): Spune-i, te rog, că tocmai la atâta urcă şi dobânda pământurilor lui; pe mine nu mă crede, zice că-s nebun.
Lear: Amar nebun!
Bufonul: Ascultă, copile, poţi să-mi spui care-i deosebirea dintre un nebun amar şi unul dulce?
Lear: Nu, băiete, învaţă-mă şi asta.
Bufonul: Stăpânul care te-a-nvăţat
Că tot pământul ţi l-ai dat
Aicea, lângă mine, vie
Să-mi ţină dânsul locul mie;
Atuncea doi nebuni vor fi
Şi doi nebuni ţi-or năzări:
Unul – eu, care vorbeşte,
Altul – cel ce mă priveşte.
Lear: Mă faci nebun, adică?
Bufonul: Dat fiind că la celelalte titluri ai renunţat, e tot ce ţi-a mai rămas, fiindcă pe ăsta îl ţii din născare.
Kent: Dar nu-i nebun chiar de tot, stăpâne.
Bufonul: Nu-s chiar de tot, fiindcă lorzii şi marii seniori nu-mi dau voie să deţin monopolul nebuniei. Căci dacă au pus monopol pe toate bunurile regatului, îşi cer partea leului şi la asta. Şi cucoanele cele mari tot aşa, să aibă şi dânsele, colo, cât de cât. Dă-mi un ou, unchiule, şi-ţi fac rost de două coroane regale.
Lear: Ale cui coroane, adică?
Bufonul: Coroanele oului; după ce-l sparg în două şi-i beau gălbenuşul. Când ţi-ai spart coroana în două şi ai dăruit jumătăţile, ai făcut tocmai ca ăla de-a luat măgarul în cârcă să-l treacă şanţul. Puţină minte mai era sub coroana cheliei tale, dacă pe cea de aur ai dat-o de dar! Dacă şi-acuma-s nebun, să pună biciul pe spinarea ăluia de n-o zice ca mine:
Anul ăsta nebunia
E la mare trecere,
Că-nţelepţii cu nebunii
S-au luat la-ntrecere.
Lear: De când ştii atâtea cântece, păcătosule?
Bufonul: De când ai lăsat pe seama fetelor tale autoritatea părintească. De când le-ai pus în mână harapnicul, iar tu ţi-ai lăsat nădragii-n jos.
Ele sar de bucurie,
Eu mă scarpin de necaz,
Iar un rege cu nebunii
Joacă-n horă, face haz.
Fii bun, unchiule, şi tocmeşte-i nebunului tău un dascăl de minciună. Ar vrea grozav să înveţe ştiinţa asta.
Lear: Dacă minţi, ticălosule, pun biciul pe tine.
Bufonul: Mă uit şi mă minunez ce prost te înrudeşti cu fiicele tale. Ele pun să mă bată cu biciul când spun adevărul, iar tu eşti gata să pui biciul pe mine dacă mint. Ca să nu mai adaug că sunt bătut şi pentru că tac. Mai bine orice, zău aşa, decât nebun la Curte. Orice, dar numai în locul tău n-aş vrea să fiu. Ţi-ai cojit deşteptăciunea prea din gros până nu ţi-a mai rămas nici o fărâmă de miez. Uite că vine una din coji. (Intră Goneril.)
Lear: Ei, fata mea, ce gărgăuni ai în cap? De la o vreme parcă ţi s-au înecat corăbiile.
Bufonul: Erai un băiat de viaţă cînd nu ţineai socoteala gărgău­nilor ei. Acum joci rolul unui zero pe lângă numerele cele­lalte, fiindcă un zero singur nu înseamnă nimic. Eu preţuiesc mai mult decât tine, fiindcă eu sunt bufon, iar tu nu eşti nimic. (Către Goneril.) Lasă, că-mi ţin limba. Mutra dumitale îmi porunceşte asta, chiar dacă nu spui nimic. Sst-sst!
Cînd n-ai nici miez şi n-ai nici coajă,
Îţi şade-n poartă foamea strajă.
(Către Lear.) Ce văd? O păstaie de mazăre fără boabe.»
                                                                                                                   (Actul I, scena 4)”

Costin Tuchilă, Pușa Roth, fragment din cap. Universul Shakespeare, în Clasicii dramaturgiei universale, vol. I, București, Editura Academiei Române, 2010

________

(1) The Lear Universe, în vol. The Wheel of Fire (Roata de foc), Oxford University Press, 1930; Universul din Regele Lear, în G. Wilson Knight, Studii shakespeariene, traducere de Ioana Comino, Bucureşti, Editura Univers, 1975.

(2) Op. cit.

(3) Traducere de Mihnea Gheorghiu.

Teatrul Național Radiofonic: Regele Lear de William Shakespeare. Traducere și adaptare radiofonică de Mihnea Gheorghiu. Regia artistică: George Teodorescu. În distribuţie: George Calboreanu, Nicu Dimitriu, Mihai Heroveanu, Constantin Brezeanu, Aurel Rogalski, Alexandru Critico, Toma Dimitriu, Constantin Codrescu, Nicolae Brancomir, George Ionescu Gion, Tanţi Cocea, Dina Cocea, Clody Berthola, Tony Buiacici, Ludovic Antal, Sorin Gabor, Mihai Berechet, Gheorghe Ghiţulescu, Alfred Demetriu, Nicolae Neamţu-Ottonel, George Marcovici, Ion Ulmeni, Matei Gheorghiu, Mircea Anghelescu, Emil Reisenauer, Mircea Başta, George Teodorescu. Regia de studio: Ion Vova. Regia muzicală: Paul Urmuzescu. Regia tehnică: ing. Gabriela Barca. Înregistrare din anul 1955.

Arhiva rubricii Filă de calendar

3 COMENTARII

    • Exact așa: James și Jacob sunt dublete în limba engleză, corespunzând amândouă lui Iacob din limba română. Dublet înseamnă: fiecare dintre cuvintele cu același etimon (origine), dar cu aspect fonetic și uneori cu sens diferit, care au intrat într-o limbă dată în momente sau pe căi diferite. În cazul acestui nume propriu, dubletele James și Jacob au doar aspect fonetic diferit, amândouă provenind din latinescul Iacobus. James a intrat pe filieră franceză (franceza veche) – în franceză provenind din latina populară (Iacomus, o alterare vulgară a lui Iacobus). Jacob provine în engleză direct din latina târzie (medievală). Deci nu e nicio eroare sau bâlbâială lingvistică din partea noastră.
      Evident, latinescul I(J)acobus este forma latinizată a numelui ebraic יעקב (Ia’acov) din Vechiul Testament, ajuns în latină pe filieră greacă.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.