Primele reprezentaţii de teatru (23 noiembrie 534 î. Hr.)

30
Thespis, detaliu din „Pantomima” de Davis Henry Friston,„Illustrated London News”, 6 ianuarie 1872
Thespis, detaliu din „Pantomima” de Davis Henry Friston,„Illustrated London News”, 6 ianuarie 1872

fila de calendar rubrica leviathan.roAcum 2554 de ani (23 noiembrie 534 î.Hr.) Pisistrate (c. 600–527 î.Hr.), tiran al Atenei, organiza primele reprezentaţii de teatru. Aceasta este, potrivit istoricilor, ziua în care a luat naștere tragedia greacă.

Potrivit lui Aristotel, tragedia s-a născut din ditiramb, cântul liric intonat  în cinstea lui Dionysos de un cor ciclic dansând în jurul unui altar al zeului. Numele tragedie (cântecul ţapilor) vine de la cuvântul „tragos” (ţap). Coriştii, purtând măşti în chip de ţap, înfăţişau făpturi legendare, prieteni ai lui Dionysos. Elementul dramatic, dialogul, a apărut în momentul în care unul dintre corişti s-a desprins din grup, răspunzându-i prin cuvinte atribuite zeului, astfel apărând pentru prima dată actorul. Evenimentul este legat de numele poetului Thespis, primul actor care a jucat un personaj pe o scenă. În istoria teatrului, se consideră că Thespis ar fi inventat primul actor și ar fi primul autor dramatic. Tot lui Thespis îi este atribuită şi apariţia turneelor, fiind primul care a pornit la drum prin mai multe oraşe greceşti (Carul lui Thespis).

*

„Apariţia dialogului în formă teatrală este legată de poetul semilegendar Tespis (Thespis), văzut astăzi ca primul mare autor tragic, şi s-ar fi petrecut în anul 534 î. Hr., când tiranul Atenei, Pisistrate, a organizat cele dintâi spectacole teatrale în cadrul Marilor Dionisii. Faptul că Pisistrate a fixat momentul reprezentaţiilor teatrale în cadrul serbărilor dionisiace din Atena (Dionisiile mari sau Dionisiile din cetate) continuă să rămână un argument important pentru susţinătorii naşterii tragediei, ca şi a comediei de altfel, din cultul lui Dionysos. Dionisiile orăşeneşti aveau loc spre sfârşitul lunii martie, spre deosebire de cele câmpeneşti (rurale), din decembrie, care erau serbări ale podgorenilor din Atica, evident mult mai sumare, ca fast, decât cele ateniene. Exaltarea pe care aceste celebrări ale zeului o conţinea începea ea însăşi să se rafineze, să fie aşadar mai puţin barbară – chiar dacă vorbim de un stadiu primitiv al spectacolului teatral în prima jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. – odată cu introducerea acestor reprezentaţii în cadrul serbărilor dionisiace de la Atena, unde ritualul era mult mai complex decât în mediul câmpenesc.

Pare totuşi curios că Aristotel nu aminteşte numele lui Tespis în Poetica, necunoscându-l sau doar ignorându-l, la două secole distanţă, ceea ce pentru o mentalitate care îşi conserva atât de bine tradiţiile nu reprezintă un interval semnificativ. Unii au putut să pună un semn de întrebare asupra naşterii tragediei din reprezentările dionisiace pornind şi de la acest detaliu. Dintre titlurile care au fost vehiculate în jurul numelui lui Tespis, Alcesta are paternitate sigură, altele, Lupta lui Pelias, Sacerdoţii, Tinerii greci, Penteu, aparţinând mai degrabă, după Vito Pandolfi (1), filosofului Heraclid din Pont, deci fiind mai târzii cu două secole. Nici din operele celorlalţi poeţi dramatici anteriori lui Eschil, Choirilos, autorul unei Alope, Pratinas din Fliunt, căruia îi este atribuită inventarea dramei satirice şi a semicorurilor dialogate, Phrynicos, elevul lui Tespis, nu a rămas mai nimic. Mai multe date avem despre Phrynicos, lexicograful bizantin Suda lăsând o listă lungă (Acteon, Pleuronariile, Egiptenii, Alcesta, Anteu, Învăţătorii, Danaidele, Căderea Miletului, Tantalos, Troilos, Fenicienele), nu foarte sigură şi cu certitudine incompletă, având în vedere preţuirea de care se bucura în secolul clasic. Acest atenian găsise de cuviinţă să introducă în prologul la Fenicienele, piesă victorioasă în 476 şi avându-l drept choreg pe Temistocle, învingătorul perşilor, un eunuc care anunţa victoria de la Salamina. Phrynicos fusese ales strateg, spune legenda, pentru că entuziasma prin dansurile sale războinice. Poetul întruchipa aşadar un ideal de artist complet, fiind nu numai autorul textului, ci şi compozitor şi interpret, dansator, «regizor», desigur într-un efort colectiv de a da viaţă scenică propriei creaţii. Singurul actor interpreta mai multe roluri; aceluiaşi Phrynicos i se atribuie introducerea rolurilor feminine, jucate tot de bărbaţi, aşa cum se va întâmpla timp îndelungat, inclusiv în teatrul elisabetan. În lipsa altor date, Căderea Miletului (probabil 493, la un an după cumplitul eveniment care a zguduit lumea grecească) este printre primele tragedii istorice, cu două decenii înainte de Perşii lui Eschil, dar cu alt orizont ideatic şi cu alt impact. Herodot (2) reţine că piesa a creat publicului atenian o emoţie devastatoare, spectatorii neputând să-şi ţină plânsul. Deşi Căderea Miletului purta în subtext un mesaj de solidaritate între cetăţile greceşti, ea a căzut într-un moment de maximă îngrijorare în faţa pericolului invaziei persane, iar autorul a fost amendat cu 2000 de drahme, conducătorii Atenei temându-se că, în starea tensionată care exista în oraş, patetismul acestei piese putea genera o revoltă. Versurile lui Phrynicos şi muzica sa în genul melopeei elegiace aveau fără îndoială darul de a mobiliza puternice resorturi afective iar în zorii veacului al V-lea, dacă nu chiar mult mai devreme, e greu de susţinut că teatralitatea unor astfel de creaţii se afla în stadiu primitiv. Aristofan îl preţuia foarte mult pe autorul Căderii Miletului (v. Păsările).”

Suspiciunile referitoare la naşterea tragediei din ditiramb, în cadrul serbărilor dionisiace nu provin atât din considerente tehnice, legate de posibilitatea teatralizării cântului liric, cât din faptul că Aristotel nu explică felul în care s-a făcut trecerea de la planul referenţial restrâns al respectivelor imnuri la complexitatea ideatică, tematică, la multiplele răsfrângeri care defineau spiritualitatea atât de specială a tragediei, imposibil de presupus în actul oricât de complex al venerării unui singur zeu şi, în particular, a lui Dionysos. Atitudinea generală desprinsă dintr-o serie întreagă de cercetări, uneori cu orizont diferit, de la arheologia culturală la studiul aplicat asupra civilizaţiei greceşti văzută în strânsă legătură cu întreg spaţiul mediteranean, conduce la identificarea sau numai presupunerea unei suprapuneri de straturi culturale într-un proces foarte îndelungat şi care nu se restrânge geografic la Atena, nici măcar la Atica.”

Fragment din Clasicii dramaturgiei universale de Costin Tuchilă și Pușa Roth, vol. I, București, Editura Academiei Române, 2010

________

(1) Storia universale del teatro drammatico, 2 vol., Torino, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964; Istoria teatrului universal, traducere de Lia Busuioceanu şi Oana Busuioceanu, 4 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1971.

(2) Istorii, I, 24.

Arhiva rubricii Filă de calendar

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.