Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Un pas înainte făcut orbește va genera aproape întotdeauna cel puțin doi pași înapoi, dacă nu chiar căderea într-o prăpastie… Cum, de altfel, s-a şi întâmplat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Toate speranţele generate de reîntregirea ţării, dorinţa ardentă de modernizare a statului şi a societăţii, exprimată însă prea timid de clasa mijlocie în ascensiune lentă dar deja perceptibilă, s-au pulverizat.
Să nu uităm că, în 1938, dezvoltarea economică a ţării a atins pragul maxim, învăţământul românesc începuse să se afirme, iar gospodăriile ţărăneşti – întremate după reforma agrară – erau în plină consolidare. Toate aceste începuturi evolutive promiţătoare aveau să se prăbuşească din cauza incapacităţii clasei politice de a-şi asuma riscurile de neevitat ale unei rezistenţe în faţa ameninţărilor – înspăimântătoare, este drept – ce tindeau să împresoare un stat deloc neglijabil ca pondere şi potenţial. Ar fi trebuit, probabil, să urmăm exemplul Finlandei şi să ne asumăm un sacrificiu mai mic în comparaţie cu catastrofa naţională ce se profila clar la orizontul unui deceniu pentru cei care priveau lucid, dar erau din nefericire puţini şi lipsiţi de influenţă.
O asemenea opacitate şi lipsă de curaj aveau să se repercuteze vreme îndelungată, aproape un secol dacă luăm în considerare şi actuala perioadă de tranziţie, atât asupra calităţii membrilor clasei politice, cât şi asupra înţelegerii politicii în ansamblu şi a modului de a face politică.
Exerciţiul politicii a fost întotdeauna precar şi incomplet în viaţa socială a României moderne. Iar regimul comunist românesc – cel mai primitiv şi duplicitar dintre toate regimurile comuniste europene – avea să sărăcească într-atât câmpul politicii încât, deşi nivelul general de educaţie a crescut în acei ani, paradoxal, posibilităţile intelectuale ale activiştilor politici s-au redus continuu.
Cauza principală a constituit-o promovarea sistematică a celor mai slabi pregătiţi membri de partid în funcţii de conducere, care – şi din această cauză – erau şi cei mai obedienţi. Comunismul de clan impus de Ceauşescu nu putea fi menţinut decât prin servirea necondiţionată şi slugarnică manifestată de cei integraţi, într-un fel sau altul, în viaţa politică activă.
Este semnificativ că până şi astăzi prea mulţi dintre români întâmpină cu rezervă nedezminţită cunoaşterea ştiinţifică. În mentalitatea comună – iar aceasta este, în România, încă dominantă şi prea influentă – cunoaşterea ştiinţifică, mai ales în domeniul ştiinţelor sociale, este considerată fie un lux pe care şi-l pot permite doar popoarele ”mari”, fie o preocupare a unor oameni ciudaţi pe care cu greu poţi să-i accepţi drept companioni pentru că ”te bat la cap cu tot soiul de prostii”, fie ceva foarte greu de atins şi înţeles pentru că este prea complicat şi prea costisitor sau, pur şi simplu, un ”know-how” care oferă instrumente utile pentru a-i păcăli pe ceilalţi.
Aceasta din urmă pare să fie trăsătura dominantă a mentalităţii politicienilor români, uşor de probat prin aderenţa totală şi exclusivistă la sondajele de opinie, de parcă sociologia sau ştiinţa socială în general la ele s-ar reduce. Ceea ce este lesne inteligibil pentru o minte nediferenţiată şi mai ales folositor în marketingul politic este imediat adoptat şi recompensat, ba chiar suprasolicitat.
Majoritatea politicienilor români au privit dintotdeauna spre Europa cu invidia rudei sărace şi convinşi că este prea obositor să descopere cauzele sărăciei proprii pentru a putea gândi un proiect de prosperitate, fie au dat vina pe mai marii Bătrânului Continent că ne-au exploatat şi ne-au furat, fie au căutat să copieze şi să mimeze ceea ce li s-a părut mai lesnicios şi mai avantajos, căzând, vorba lui Caragiale, în ridicolul dorinţei ”să avem şi noi faliţii noştri!”
Cert este că, aproape în toate epocile, pentru politicienii români politică adevărată însemna cu precădere politică externă. Pe plan intern exercitarea puterii pare prea lesnicioasă, iar opinia publică cvasiinexistentă nu are putere să impună limite. Chiar şi un conducător comunist precum Ceauşescu, al cărui regim a vidat total câmpul politic intern, continuând tradiţiile îndelung exersate de statul român în domeniul politicii externe, avea să fie apreciat multă vreme în Europa sau în lume, în pofida înrăutăţirii situaţiei interne până la penuria alimentară caracteristică doar societăţilor primare.
Cauza principală o constituie faptul că aproape întreaga noastră istorie, modernă şi contemporană, a fost dependentă de ţările străine, în special de marile puteri. Numai valorificând la maximum conjuncturile internaţionale favorabile, cultivând legături multiple cu mai marii lumii, folosind toate mijloacele, mai mult sau mai puţin onorabile, conducătorii statului sau politicenii români au reuşit realizarea unor interese naţionale vitale; de fapt, constituirea statului naţional.
O asemenea situaţie a dus, pe de o parte, la consolidarea unor principii şi a unei conduite de politică externă remarcabile, adesea exemplare, dar, pe de alta, a slăbit încrederea politicienilor în forţele proprii, în resursele şi capacităţile statului român, până la punctul în care, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, România a avut comportamentul tipic pentru un stat mic şi slab, în vreme ce era, de fapt, în Europa, unul dintre statele cu cele mai mari resurse după marile puteri.
O atitudine ciudată, apropiată în parte de obscurantism, a avut şi are şi acum clasa politică românească faţă de chestiunile de teorie politică. De altfel, mentalitatea dominantă la noi dispreţuieşte în general teoria până la limita la care acest cuvânt are o încărcătură peiorativă determinantă. Mai ales politicienii se feresc de teoria sau teoriile politice ca de un receptacul cu viruşi, ca să folosim expresia lui Alfred Sauvy când se referea la atitudinea economiştilor faţă de noţiunea de nevoi.
Astăzi, politicienii fug de ideologii şi chiar de doctrine cu un câmp teoretic mai cuprinzător. Prăbuşirea spectaculoasă a comunismului explică în mare parte acest fenomen. Pragmatismul – şi acesta adus la nivelul său cel mai elementar – pare să fie opţiunea câştigătoare în politicile actuale.
Dar în situaţia în care orizontul teoretic în care această atitudine se manifestă este îngust sau aproape inexistent, ceea ce este total în contradicţie cu spiritul pragmatismului clasic, consecinţele pot fi chiar catastrofale. Sunt ignorate cu totul tendinţele din evoluţia realităţilor sociale, problemele viitoare nu sunt anticipate, iar crizele îşi părăsesc ciclicitatea şi tind să devină o stare ”normală”.
Aceasta este una dintre cauzele determinante ale faptului că politicile româneşti nu au avut, în întreaga epoca modernă, continuitate şi eficacitate, antrenând rapid criză după criză şi perturbând orientările valorice individuale sau de grup până la pragul dezagregării lor.
Cea mai gravă consecinţă a fost inconsistenţa morală a acestor politici pentru că principalul reper al lor a fost ”direcţia vântului” din politicile internaţionale. Din această cauză în România politicile duplicitare sunt lucruri obişnuite, partizanatul cel mai primitiv, opţiunea cea mai profitabilă, iar minciuna ajunge să fie un mijloc frecvent de ”comunicare”.
Este poate semnificativ că numai în perioada comunistă politica în România a avut coerenţă şi continuitate (din nefericire în termenii cei mai dihotomici şi cu efectele cele mai distructive), pentru că numai în acea perioadă întemeierea teoretică a politicii, chiar dacă primitivă şi sectară, a fost o preocupare a actorului politic dominant, de fapt, exclusiv – partidul comunist. Este de menţionat însă şi aici că preocupările erau primitive şi dogmatice, singurele aserţiuni căutate pentru a justifica politica externă diferită faţă de cea impusă monolitic de Uniunea Sovietică erau mai subtile, dar pur speculative.
S-ar putea replica însă că, decât coerenţă şi continuitate într-o politică centrată pe conflict şi reprimare, ar fi de preferat o politică haotică animată de interese indinstincte şi sectare şi orientată de intenţii acceptate în general ca pozitive. Nu există însă situaţie mai prielnică reîntoarcerii la conflict şi reprimare decât lipsa coerenţei şi continuităţii în politică. Iar acestea pot fi obţinute doar pe baze nu neapărat doctrinare dar în orice caz teoretice, utilizând cunoştinţe consistente din punct de vedere ştiinţific şi ţinând seama de normele elementare ale moralităţii publice.
Or, aprehensiunea faţă de teorie la politicienii români din toate timpurile este peremptorie. Iar acum, sub umbrela unei atitudini declarativ anticomuniste, acest fapt este izbitor. Cum se exprimă Daniel Barbu, ”orice inginer pare sortit în chip natural să devină preşedinte, ministru, deputat ori şef de partid, pentru că este considerat un om al măsurătorilor precise şi al măsurilor concrete, format pentru a pune lumea şi lucrurile în mişcare. Nimic nu stârneşte mai multă nelinişte decât prezenţa unui filosof în politică, nimic nu este mai descalificant politic decât familiaritatea cu ideile. Politicianului i se cere să fie un expert al practicii, nu un expert al abstracţiunilor. El se lasă aşadar exclusiv în voia corpului său natural şi nu face efortul de a-şi constitui un corp politic şi nici nu se simte chemat să construiască comunitatea politică a cetăţenilor. Suveranitatea acestora rămâne astfel nereprezentată”.
Deconcertant este însă că autorul însuşi porneşte de la premisa că ”românii nu ar vrea atât să fie reprezentaţi, cât să fie guvernaţi”. Se ştie doar că în orice societate există o pătură socială, mai consistentă sau mai subţire, care atât doreşte de la politică, dar nu mulţimea ori prejudecata sunt criterii ale reprezentativităţii şi este evident că cei pentru care reprezentativitatea este un moft nu cer politicienilor să-i reprezinte, ci să ”conducă ţara” în aşa fel încât bunăstarea lor primitivă să nu fie ameninţată şi, din când în când, să le ofere motive pentru a se considera mândri de cetăţenia lor superficială şi declarativă.
Poate că în România actuală această pătură este prea groasă, dar nu ne putem îndoi că există individualităţi şi grupuri, ale căror voci sau gesturi vor deveni treptat tot mai influente, care tocmai acest lucru îl cer: să fie reprezentaţi cu adevărat şi să nu se mai simtă copleşiţi de o mulţime indistinctă pentru care accesibilitatea şi vulgaritatea politicianului sunt calităţi de nepreţuit. De altfel, chiar dacă autorul citat ar fi singurul care să-şi dea seama de aceste lucruri, el nu se poate extrage din interiorul populaţiei care l-a născut.
Există o prejudecată adânc înrădăcinată în mentalitatea politică dominantă în România că politica trebuie să fie accesibilă imediat şi fără vreun efort mintal unui nivel cât mai scăzut de instruire, adică ”să fie pe înţelesul tuturor”. Sigur că fiecare cetăţean trebuie să înţeleagă cu relativă uşurinţă obiectivele sau intenţiile politice care îl privesc nemijlocit, dar această cerinţă nu trebuie impusă pentru un întreg program politic care nu trebuie să ”coboare” până la nivelul cel mai vulgar al societăţii, ci ”să urce” nivelul de instrucţie cel mai precar la nivelul aspiraţiilor unei societăţi moderne de tip european. Doar guvernanţi superficiali şi fără responsabilitate politică elementară se complac în situaţii care le permit ca ”băile de mulţime” să fie principalul lor suport ”reprezentativ” şi nu le cer efortul minim de a gândi proiecte politice elaborate.
Tocmai aceştia recurg, în situaţii de criză, care implică o mai mare dificultate, la măsurile politice empirice, cele mai la îndemână, care distrug şi cele mai firave tendinţe de stabilitate şi bunăstare. Lovind chiar în baza reprezentativităţii lor, care, oricât ar părea de ciudat, se clatină dar nu slăbeşte pentru că monolitismul a fost întotdeauna privilegiul mulţimii nediferenţiate, reprodus mereu şi conştient prin campanii orchestrate în mass-media de revărsare a defectelor proprii în curtea adversarului, de promovare masivă a stereotipiilor, a miturilor şi a celor mai banale dar insidioase sloganuri.
Şi astfel situaţii politice precare se pot reproduce mereu, mai ales dacă atitudinea intelectuală este dominată de resentimente, iar luciditatea serveşte doar de poleială pentru ilustrarea inteligenţei prezumţioase a unui mediu academic superficial şi adesea ignorant.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 10 aprilie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
