Muzeul Smithsonian realiza în urmă cu trei-patru ani, o excepţională expoziţie despre viaţa decadentă a aristocraţilor din secolul al XVIII-lea. Erau reconstituite încăperile vremii şi garderoba oamenilor. Noutatea întreprinderii consta în expunerea manechinelor în dinamică, prin aranjarea lor în poziţii şi posturi specifice perioadei amintite. Vizitatorii nu aveau neapărată nevoie de ghidaj; era suficient ca aceştia să privească ”tablourile tridimensionale” din fiecare încăpere. Se puteau plimba printre femei geloase sau nepăsătoare, bărbaţi seducători ai nevestelor-amfitrioane, amanţi aflaţi în budoarul doamnelor. Manechinele erau aranjate astfel încât să prezinte şi pasiunea aristocraţilor pentru jocurile de noroc, bârfa şi indiscreţia celor mărunţi ori pe-a celor importanţi.
Comedia lui Beaumarchais, ”Nunta lui Figaro”, spune cam aceleaşi poveşti din expoziţia nord-americană. Cu ajutorul magiei regizorale le rosteşte în buclă temporală de 235 de ani. Râdem şi azi de indecenţa gândurilor şi-a faptelor pe care le vedem la vicioşii contemporani ai dramaturgului francez. Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, inspirat de ideile iluministe promovate de Jean Jacques-Rousseau, Voltaire, Montesquieu sau Denis Diderot, râde de noi toţi pentru că, aşa cum bine remarcă prin gura personajelor sale, ”forma este cea care contează”.
Nu cred că ne dăm seama, dar evoluţia emoţională a umanităţii e departe de a fi spectaculoasă. Atunci, ca şi acum, oamenii plâng şi râd de bucuria sau necazul altuia; accesul la o viaţă mai bună se face prin compromisuri faţă de castele privilegiate; avantajele şi dreptatea sunt de partea celor bogaţi, puterea rămâne apanajul ”elitei” murdărită de vicii, opulenţă, lăcomie. Doar actorii sunt alţii.
Iluminismul visat de Voltaire, Montesquieu, Diderot, Hume, Swift, Beuamarchais s-a topit undeva, pe traseul sinuos al caracterelor mărunte care fac din lume un fascinant ospiciu.
Biserica tinde să-şi piardă din autoritate, raţiunea domină mersul lucrurilor şi pe-al întâmplărilor, averea şi banii sunt cele mai de preţ însuşiri, aroganţele puternicilor zilei se îndesesc devenind necontrolabile.
”Nunta lui Figaro”, piesa publicată de Beaumarchais în 1784, poate fi unul din textele accesibile care să-i dea publicului nostru un start nou în modul de gândire şi vieţuire.
Regizorul Mihai Lungeanu a sesizat oportunitatea reimaginând la Teatrul ”Nottara” din București, într-o formă modernă, comedia iluministă în care proastele obiceiuri sunt expuse în toată splendoarea lor. Ca într-o expoziţie.
”Figaro”, un spectacol de peste două ore, te absoarbe în interiorul său din momentul ridicării cortinei. E un joc în care colaborarea dintre actori, maşinişti, scenograf, creatoare de costume şi regizor se îndreaptă spre culmile societăţii promovate de însuşi dramaturgul francez: iluminismul. Sau, poate, iluminarea.
Replicile, unele rescrise şi adaptate, sunt rostite alert, iar scenele se derulează cu o repeziciune din ce în ce mai mare. Spectacolul lui Mihai Lungeanu, fără a se abate vreo clipă de la mesajul autorului francez, creează senzaţia unui film derulat înainte şi înapoi prin mişcarea scenică şi jocul de lumini, prin muzica degrabă însoţitoare a vorbelor.
Ȋn cinematografie există anumite elemente care leagă secvenţele una de cealaltă. Se numesc racorduri şi pot fi de acţiune, de stare, de îmbrăcăminte sau de lumină. Culorile hainelor şi-ale pantofilor din spectacolul ”Figaro” se leagă de la un personaj la altul, creează punţi sau intră în antiteză unele cu celelalte. Iluminarea scenei se face respectând stările emoţionale ale personajelor şi hainelor pe care le poartă; decorul se deschide sau se contorsionează în funcţie de replici şi de mersul poveştii.
De pildă, Suzanne (Suzon) poartă conduri roz, iar Figaro, gri. Conteza Rosine are încălţările de culoarea ciclamei învârtoşate iar soţul său, contele Almaviva, poartă pantofi de un albastru-gri metalizat. Asemănătoare sunt şi hainele lor: cuplurile aflate la început de drum trăiesc, visează şi se îmbracă în culori pastelate, apropiate de puritatea sentimentelor, neumbrite de plictiseala obişnuinţei. Cuplurile care-au gustat din cupa căsniciei optează pentru o îmbrăcăminte potrivită cu tonul relaţiilor lor: sobre, înnegurate.
Obsesiv şi obsedant, cel mai evident racord pentru public, este racordul verbal: ”Normal, natural, firesc”. După fiecare rostire a acestei replici, acţiunea se precipită, scenele se modifică radical. Normal, natural şi firesc e doar Figaro, cel a cărui nuntă trebuie amânată sau anulată de stăpânul său, mustind de dorinţă la adresa logodnicei Suzon. Nunta trebuie împiedicată de guvernanta Marcelline, doritoare de măritiş, dovedită a fi chiar mama bărbierului. Nunta trebuie oprită de unchiul Suzannei, Antonio, suspicios şi mereu ”afumat”, a cărui fiică, Fanchette, generoasă cu nurii săi, încâlceşte intriga şi mai tare. Nunta trebuie distrusă de meschinul medic Bartholo, chiar tatăl mirelui şi de judele pus în situaţia de-a decide asupra altei cununii.
”Nunta lui Figaro” se negociază pe-o scenă prea mică pentru decorurile multifuncţionale şi pline de mesaj create de Victor Diaconu, în costumele minunat croite de Liliana Cenean. Plăcerea de a privi scenele stârneşte hohote de râs şi face din această montare una remarcabilă. Harul actoricesc al Ioanei Calotă însoteşte personajul Suzannei, forţa personalităţii Adei Navrot punctează scenele tensionate, iar experienţa şi talentul lui Ion Haiduc şi Dani Popescu dau drumul aplauzelor la scenă deschisă.
Iar Figaro… Figaro este normal, natural, firesc întruchipat de tânărul Răzvan Bănică, mai mult decât potrivit pentru comedia de situaţie, asemeni colegului său, Ciprian Chiricheş.
Probabil, scenele cele mai reuşite sunt cele de la judecată şi din grădina contelui, în locul de sub castanii umbroşi, în care lampioanele tremură de dorinţa de-a dezvălui farsele puse la cale. Uşile din schela-decor care se închid şi se deschid în permanenţă sunt pline de înţelesuri la adresa Secolului Luminilor şi al lumilor mai puţin luminate care i-au urmat.
Montarea de la Teatrul ”Nottara” se dezvăluie spectatorilor pe niveluri de înţelegere şi nu cred c-am văzut vreo faţă dezamăgită în momentul chemării actorilor la rampă.
Și poate că e ”normal, natural, firesc” să fie aşa: să vedem expoziţii, spectacole, filme în care vulgaritatea poate fi prezentată în mod inteligent, iar senzaţiile să fie dobândite ca urmare a bunului gust.
”Figaro” după ”Nunta lui Figaro” de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais. Traducerea şi adaptarea: Mihai Lungeanu. Producţie a Teatrului ”Nottara”, martie 2019
Distribuţia: Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais – Alexandru Repan; Contele Almaviva – Dani Popescu; Contesa, soţia sa – Isabela Neamţu; Figaro – Răzvan Bănică; Suzanne/Suzon – Ioana Calotă; Marcelline – Ada Navrot; Bartholo – Cristian Șofron; Bazile – Ion Haiduc;
Antonio – Cristian Nicolaie; Fanchette – Mihaela Subţirică; Cherubin – Ciprian Cherecheş/ Theodor Şoptelea; Don Gusman Brid’Oison – Filip Ristovski; Pedrille – Vlad Gălăţianu. Personaje mute – Doi valeţi: Cristian Baboş, Freddy Paraschiv; Două fete: Diana Câmpeanu, Ionela Bahnaru.
Regia artistică: Mihai Lungeanu. Decorul: Victor Diaconu. Costumele: Liliana Cenean. Coregrafia: Mălina Andrei. Muzica: Cári Tibor. Asistenţă regie: Alexandra Aga. Asistenţă costume: Maria Dobre.
Durata spectacolului: 2 ore şi 10 minute
Preţ bilete: de la 20,52 lei la 47,52 lei.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
