Din păcate, toate sistemele de influenţare socială cunoscute până acum au ca rezultat, dorit sau implicit, conformizarea indivizilor umani. Dominante sunt normele şi valorile sociale, ba chiar ”disciplinele” care se predau în şcoală şi care sunt definite după criterii artificiale. Ideea ”integrării sociale” a indivizilor, chiar şi atunci când este privită mai complex sub forma socializării sau, mai modest, sub forma inserţiei sau re-inserţiei sociale, devine adeseori un scop terorizant al educaţiei.
Individul supus educaţiei este prezent mai degrabă ca obiect decât ca subiect, ba mai mult, este prezent ca subiect în activităţi negative (de opoziţie şi conflict cu instituţii educaţionale) decât în cele recunoscute oficial şi determinate de atitudini pozitive.
Or, astăzi este greu să mai combaţi ideea că individul uman este subiect, că, în fond, modul de a fi obiectiv al omului este, de fapt, valorificarea subiectivităţii sale, a autenticităţii şi unicităţii fiinţei umane. Calitatea de subiect este elementară pentru orice fiinţă umană şi probabil că ceea ce numim astăzi drepturi umane fundamentale este o sintagmă inconsistentă fără recunoaşterea dreptului fiecărui individ de a-şi valorifica această potenţialitate.
O perspectivă aplicată asupra calităţii de a fi subiect a fiinţei umane a fost, multă vreme îngreunată de dominanţa unor reflecţii filosofice abstracte şi complicate totodată, care, dominate de un raţionalism arogant, au eşuat în dialectici voluntariste ale distrugerii subiecţilor cu neşansa de a se naşte în zone geopolitice şi ideologice cotropite de un obiectivism ”constructivist” şi totalitar.
A fi subiect înseamnă, înainte de orice, a avea capacitatea să te consideri pe tine însuţi ca o realitate distinctă de complexul realităţilor conţinute într-o condiţie umană determinată. În fond, chiar capacitatea de a face distincţia între subiect şi obiect, între o realitate lăuntrică, proprie şi una externă, determinată de factori străini de propria fiinţă, este la originea calităţii de subiect.
Reproducerea şi perpetuarea modelului încercare/eroare la nivelul receptării individuale: fetişizarea experienţelor proprii. În sens practic, aplicat, calitatea de subiect implică două ”capacităţi” intrinseci fiinţei umane, care nu reclamă nici un fel de inserţie relaţională: disocierea subiectului de obiect, pentru a răspunde unui impuls lăuntric de autoidentificare şi sintetizarea de relaţii subiect – obiect pentru necesara situare a individului în complexul de relaţii în care se naşte şi supravieţuieşte. Aceste ”capacităţi” sunt conţinute potenţial în natura umană şi sunt elementele primordiale ale supravieţuirii ca om.
Natura însăşi îl pune pe om în capacitatea de a-şi gira primele gesturi (elementare) ale vieţii. Prin disocierea subiectului de obiect, omul cunoaşte, co-naşte o realitate ”domestică” în care se poate mişca fără conflicte dureroase şi fără a înregistra numai eşecuri.
Prin sintetizarea de relaţii subiect – obiect, omul conştientizează, adică se reintegrează pe sine în complexul cunoscut – necunoscut, întrucât realizează foarte repede că posibilitatea sa de a cunoaşte este limitată. Am putea spune, contrar unei credinţe generalizate şi a unei definiţii dominante (conştientizarea este cunoaştere aprofundată), că ceea ce numim conştientizare este o activitate primară şi primordială, este actul reflex al subiectului care încearcă să-şi stăpânească spaima că este diferit faţă de tot şi de toate, este o capacitate spontană de a sintetiza relaţii subiect-obiect.
Probabil, fără acest reflex omul ar fi incapabil să cunoască, adică să-şi poată domina spaima de ”obiectele” înconjurătoare şi pline de pericole pentru el, să-şi asigure liniştea necesară pentru a putea fi curios şi a putea observa, înainte de toate, ”funcţionalitatea” acestor obiecte pentru sine.
Conştientizarea face posibilă cunoaşterea, iar, bineînţeles, cunoaşterea potenţează conştientizarea. Aceste două procese-capacităţi, atât de diferite ale vieţii umane, sunt complementare. Ambele pot fi privite ca primare sau secundare, în funcţie de etapa vieţii umane la care ne referim şi de avansul unui individ pe scara a ceea ce numim ”educaţie”.
Iniţial, parte a pro cesului de conştientizare, cunoaşterea s-a paralelizat prin teoretizare şi s-a izolat în bună măsură prin specializare ştiinţifică obiectivistă. Reintegrarea acestor două surse fundamentale ale culturii într-un flux comun ar însemna posibilitatea generalizării conştientizării la scară social-comunitară şi instituirii proceselor de conştientizare ca sursă a dezvoltării.
Astăzi, cercetarea şi cunoaşterea experimentală au deschis spaţiul cognitiv până la punctul în care putem privi realitatea din perspectiva plenitudinii umane, de dorit şi de realizat, stabilind, obiectiv, incompletitudinea afirmării omului în diferite epoci istorice. Şi aceasta nu implică, neapărat, o nouă metafizică. Nu mai privim înainte sau dincolo de fizic, ci prin fizic, dezvăluindu-i structurile interne care sunt şi ale omului.
Fizicul este cucerit definitiv, întrucât îl putem cunoaşte şi distruge. Dar, odată cu lecţia distrugerii, urmează să o învăţăm şi pe cea a indestructibilităţii unităţii lumii şi a omului. Pe această bază, procesele de conştientizare ar putea înceta să mai fie o ”afacere individuală” şi ar deveni surse directe ale cunoaşterii şi dezvoltării sociale. De altfel, o asemenea poziţie faţă de conştientizare determină, în bună măsură, situaţia în care procesele ce-i sunt caracteristice sunt fie reacţii autarhice în plan gregar, fie organizări ale supravieţuirii personalităţii în medii sociale ostile.
Această schimbare ar trece prin cunoaşterea şi recunoaşterea ponderii lor reale în viaţa individuală şi socială. Asemenea procese sunt ”responsabile” pentru provocarea acelor ”efecte perverse”, cum le numeşte Raymond Boudon. Şi mai sunt responsabile pentru alte efecte paradoxale în relaţiile dintre oameni, pe care astăzi le percepem mai acut ca altădată. Ca ilustrare, ne-am putea servi de un fenomen constatabil pe mai multe planuri ale vieţii umane – aprehensiunea faţă de diferenţiere.
Se ştie că diferenţele globale dintre fiinţe fac, adeseori, dacă nu întotdeauna, ca atitudinea lor, unele faţă de celelalte, să fie cel puţin rezervată. Studii etologice solide (ca cele ale lui Karl Lorenz, de pildă) au pus mai clar în evidenţă asemenea atitudine: la fiinţe cu un nivel mai ridicat de activism, violenţa reacţiei faţă de diferenţierile nete este pe măsură.
S-ar putea susţine că remediul, în lumea umană, ar fi cunoaşterea care ar putea atenua agresivitatea generată de ”şocul” diferenţierii. Şi totuşi, aceasta nu a făcut să scadă intensitatea atitudinilor rasiste: au fost şi mai sunt savanţi rasişti, iar intensitatea aprehensiunii rasiale pare să se menţină aceeaşi la anumite grupuri umane în pofida creşterii progresive a gradului de instrucţie şcolară.
Cazul apare şi mai instructiv atunci când este vorba despre diferenţieri culturale, religioase sau politice. S-ar putea susţine chiar că una dintre cauzele diferitelor blocaje în calea unei democraţii reale este tocmai această aprehensiune, care, paradoxal, creşte uneori odată cu creşterea pregătirii ştiinţifice (dispreţul pentru opiniile ”profanului”). De asemenea, există colectivităţi în care conflictele de interese nu au altă sursă decât incompatibilitatea subiectivă a opiniilor. Dacă aprehensiunea faţă de diferenţiere nu ne apare condiţionată direct de cunoaştere, gradul sau tipul de cultură ni se înfăţişează ca implicate nemijlocit în intensitatea unui asemenea fenomen. Iar cultura are, întotdeauna, ca suport, procese de conştientizare specifice.
Cunoaşterea diferenţiază pentru a uniformiza, identifică informaţii comparabile pentru a descoperi relaţii universale între ele. Această universalitate se obţine între obiecte şi instrumente de lucru. Cunoaşterea operează cu spaţii şi timpuri finite, divide, clasifică, operează cu părţi.
Cultura, în ansamblul ei, operează cu totalităţi. Cultura accede la universalitate prin individualizare deplină, de aceea se susţine că accesul unei culturi naţionale la universalitate trece prin dezvoltarea sa de sine stătătoare, până la pragul maxim al posibilităţilor conţinute de un cadru naţional.
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
