Așa cum am mai spus, la finalul anului 2016, la Baia Mare a apărut revista ”Polemici”, revistă de literatură, serie nouă. De ce serie nouă? Pentru că în perioada 1988–1991 apărea la New York, editată de Alexandru Buican, revista de politică şi cultură ”Polemici”, de orientare anticomunistă. Eseist şi dramaturg, născut în Bucureşti, la 16 mai 1953, Alexandru Buican a urmat studiile primare în Capitală şi tot acolo a obţinut licenţa în ştiinţe juridice. În 1979 a emigrat în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în oraşul New York. Colectivul de redacţie este format din Alexandru Buican (director), Daniela Sitar-Tăut (redactor-şef), Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Flori Bălănescu, Alecu Ivan Ghilia, Lorenţa Popescu (redactori) şi Mihai Vinereanu (redactor extern, New York).
Din sumarul numărului 2/2017, cu scurte fragmente:
Literatură – Piesă de muzeu? Editorial de Alexandru Buican
”Cultura nu se află în biblioteci. Literatura nu se află în cărţi. În cărţi se află doar voci individuale care au chemarea să-şi împărtăşească cu ceilalţi o trăire, anumite revelaţii cu caracter de generalitate. Literatura se află în mentalul unui popor. Este un fenomen ideal care se petrece în timp, «live» şi se petrece difuzat în marea masă de cititori care-şi exercită o virtualitate pentru împărtăşirea experienţelor sufleteşti adunate în carte […] În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, n-o să afirmăm, cum se face de obicei: «cu atât mai mult…» Nu. Tot atât de importantă cât pentru alţii este interpretarea textelor autohtone şi pentru noi, în această epocă în care se pot pune asemenea întrebări, încât operele literare încep să capete statut muzeistic. Şi va trebui să înţelegem că, fără cunoaşterea, atât cât e posibil, şi fără interpretarea, tot atât cât e posibil, a chestiunilor de «etnogeneză», de «continuitate», de «natură a limbii române», fenomenul literar românesc, acest compendiu al sufletului unui popor, nu poate fi înţeles. Nu se poate cunoaşte şi interpreta fenomenul literar românesc fără să se cunoască natura poporului român. Literatura, ca şi politica, sunt nişte expresii ale acestui organism colectiv. A aborda fenomenul literar în funcţie numai de criterii estetice sau, de asemenea, în funcţie de criterii ale unei tendinţe sau alta, este a te roti într-un gol. Literatura, această expresie a sufletului omenesc, francez, englez, german, italian sau românesc, însoţeşte aceste naţiuni ca o aură. A ignora această bază, este a pretinde că pluteşti într-o suprastructură, fără nici o bază, ceea ce evident că desfide orice logică….”
Paradigma Goma. Nașterea mitului Goma. Străinătatea de acasă (VII) de Flori Bălănescu
„Cine ajută pe un legionar se face vinovat de ajutor legionar – deci şi el devine legionar!” (replică din romanul Patimile după Piteşti)
”O replică egală cu concluzia unui tratat, exprimând sintetic (şi memorabil), fie şi în formula unui prozator, un «adevăr» ideologic aflat la baza maşinăriei represive, un combustibil care nu a ars total, nu s-a epuizat nici odată cu stoparea experimentului reeducării de la (sau de tip) Piteşti, nici nu a încetat să resuscite vigilenţa criminală a partidului- stat până în 1989. Urmările tragice ale Reeducării la scară naţională se văd până astăzi, sunt funcţionale în legislaţia românească «democratică» şi în reflexele sfertodocte ale clasei /sic/ politice…”
Eseu – Ordinea viitoare a lumii. Introducerea la volumul ”Ordinea viitoare a lumii”, (Editura Niculescu, București, 2017) de Andrei Marga
”Lumea formată în 1989 a intrat în schimbare. Se lasă deja observate indicii diverse că lumea nu a rămas aceeaşi. A început corectura globalizării chiar în ţara în care aceasta a debutat. Democraţia liberală care s-a instalat atestă nu numai capacitate de a disloca autoritarismele, dar şi disponibilitatea la crize (sărăcirea unei mari părţi a populaţiei, slăbirea statelor, tensiunile internaţionale crescute). Frontierele s-au deschis, dar mulţi oameni nu au acces la beneficii sau se pun în mişcare disperaţi, într-o nouă migraţie a popoarelor. Amplificarea schimburilor a asigurat dezvoltarea în multe locuri, dar bogăţia şi sărăcia se polarizează din nou. Se acceptă că terapiile de şoc fără stat competent şi cultură a întreprinderii duc la distrugeri de capacităţi de producţie. În lume şi-a făcut loc o geometrie variabilă a supraputeriloreconomice, militare, politice şi culturale…”
Eseistica lui Wolf von Aichelburg (II) de Dan Anghelescu
”Dacă în discursul cotidian actul înţelegerii şi cel al credinţei sunt separate, arta sunetelor se vădeşte ca teritoriu de exprimare implicită a sacralităţii, tocmai pentru că ea incumbă un tip de înţelegere ce presupune, instantaneu (aşa cum von Aichelburg chiar recomandă) participarea şi explorarea realităţii din interiorul ei, dat fiind că percepţia prin simţuri ne depărtează de esenţă. (Să ne reamintim: poemul lui Parmenide condamna tocmai lumea percepută prin simţuri – aesteton – drept ireală!…) Din incapacitatea de a se măsura cu infinitul, limbajul era supus astfel unei grave devaluări. Survine însă instantaneu manifestarea unui act care, în specificul lui este – şi totuşi nu este – numai comunicare; căci în muzică spiritul se regăseşte în ceea ce nu poate fi spus în vorbire…”
”O biografie este, în esența ei, un film, o suită de imagini”. Discuție fără pretenții cu Alexandru Buican de Monica D. Cândea
”MONICA D. CÂNDEA: În urmă cu mai bine de zece ani ai tipărit voluminosul tom Brâncuşi. O biografie (Artemis, Bucureşti, 2006). Editorul tău de atunci era încântat de vandabilitatea cărţii şi de priza ei la public. Ce aduce nou această ediţie a II-a revăzută şi adăugită, care e pe cale să apară la editura Actaeon Books?
ALEXANDRU BUICAN: Aduce, în primul rând, o mai riguroasă precizare a surselor documentare. Între timp au apărut câteva culegeri de documente, documente pe care nu le-am avut la dispoziţie atunci decât din surse disparate şi uneori doar trunchiate. Acum, prin punerea la dispoziţia cercetătorilor a unui corpus de documente sistematizat, eu am putut mai întâi verifica exactitatea cu care am lucrat atunci, în condiţiile de acum cincisprezece ani. Căci lucrarea mi-a luat peste cinci ani de muncă neîntreruptă. Spre bucuria mea, am găsit că în carte nu s-a strecutat nici o eroare. Acum, prin folosirea unor surse noi se mai precizează biografia lui Brâncuşi în anume detalii, însă, nu se schimbă nimic…”
Istorie literară – Constantin Brâncuși – prozator (19 februarie 1876–16 martie 1957) de Mircea Coloșenco
”Fabula Histoire de Brigands/ Poveste cu haiduci şi Aforismele lui Constantin Brâncuşi au fost publicate în revista lunară Integral, subintitulată «Revistă de sinteză modernă. Organ al mişcării moderne din ţară şi străinătate», care a apărut în Bucureşti, între 1 martie 1925–aprilie 1928 (avându-i în redacţie pe F. Brinea, Ion Călugăru, N. H. Maxy, Ilarie Voronca din Bucureşti şi pe B. Fondane şi Mattis Teusch, din Paris), pe aceeaşi pagină (1, nr. 4, iunie 1925, p. 5), segmentate de două desene – Copil şi Dans – ale marelui sculptor. Revista l-a asimilat pe C. Brâncuşi programului său avangardist […] «în faţa spectacolului de adio suprarealist, un lucru îl vom striga cu tărie: integralismul e în ritmul epocii; integralismul începe stilul veacului XX” (Ilarie Voronca, nr. 1/ 1925). C. Brâncuşi mărturiseşte contrariul: «eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi…» (v. Constantin Zărnescu, Aforismele şi textele lui Brâncuşi, Scrisul românesc, Craiova, 1980, p. 142). Însă meritul revistei constă nu atât în tendinţa asimilării lui Brâncuşi la programul ei, ci în mediatizarea operei sculptorului, ceea ce se observă încă din primul număr, în care, în afara medalionului literar semnat de Ion Minulescu (p. 8-9) şi o şarjă omagială a lui N.H. Maxy (p. 9), sunt reproduse fotografii reprezentând trei opere brâncuşiene (Cocoşul, Portret, Eva) şi un cadru foto din atelierul lui parizian (p. 8). În alte numere ale revistei, i-au fost reproduse alte imagini foto după lucrările sale: Narcis şi Tors (I, nr. 3, mai 1925, p. 3), Portret / marmoră, 1909/, Socrate / lemn, 1925 (I, nr. 4, iunie 1925, p. 7 şi 12), Vrăjitoarea şi Sărutul / din Cimitirul Montparnasse, Paris/ (I, nr. 5, iulie 1925, p. 8 şi 9), iar compozitorul Marcel Mihailovici i-a dedicat, la 19 septembrie 1924, cu ocazia sosirii lui Brâncuşi în Bucureşti, partea a IV-a, Fluture, din suita Cântece şi jocuri (II, nr. 9,decembrie 1926)…”
Scriitorul și jurnalistul Ștefan Petică. 140 de ani de la naștere (II) de Mihaela Albu
”2. Articole politice. Câteva observaţii asupra stilului
La o lectură (fie şi fragmentară) a articolelor atrage atenţia stilul prin care, nu de puţine ori, jurnalistul Petică se apropie de Caragiale. Multe sunt secvenţe ironico-parodice, alteleajung la o satiră subtilă sau chiar la sarcasm ori pamflet. De la titluri la sintagme, de la fraze şi paragrafe la un articol în totalitate stilul ironico-satiric se dovedeşte a-i fi la îndemână. Exemplele pot fi multe. Vom lua câteva la întâmplare. Astfel, în articolul intitulat Un băiat cu viitor, 3, dintru început remarcăm discrepanţa dintre titlu şi conţinut, accentul ironic trimiţând către titlul ce nu acoperă ideea textului. Articolul este, în fapt, o satiră la adresa jurnaliştilor fără cultură. Personajul era probabil recognoscibil, de vreme ce scria «coloana a cincea în Epoca, spre mare bucurie a d-lui Filipescu, care i-a prezis un strălucit viitor». Acest «strălucit viitor» era prezis însă unui ins care, întrebat dacă «Fizică, chimie ai învăţat tu măcar câtuşi de puţin?» ori «Nemţeşte ştii?», va răspunde, printre altele: – «Ba deloc!» […] ori – «Ferit-a sfîntul!» Un scurt articol (Consternaţia băncei ministeriale, 4) transcrie într-o manieră parodică o scenă din parlament, ironizând miniştrii timpului…”
Trăirea românească. Marile amărăciuni ale geniului de Alexandru Buican
”…Nenorocirea din contigent a geniului este aceea că, ales de o instanţă superioară pentru o muncă pe care o putem numi, prin contrast cu «ceilalţi», de cea mai înaltă individualizare, el nu-şi mai poate aparţine nici măcar în cel mai mic grad. Geniului nu-i stă în putere să-şi schimbe faptele după împrejurarea că ele îi aduc sau nu prejudicii în existenţa temporală. Omul de rând judecă dacă faptele sale îi aduc sau nu un câştig imediat şi dacă ele îi aduc pagubă, schimbă natura faptelor sale, adică îşi schimbă profesiunea. Când este confruntat cu probleme de conştiinţă, despre a căror existenţăştie şi el ceva, vag, în loc să-şi pună faptele de acord cu conştiinţa, repede îşi pune de acord conştiinţa cu faptele. Omul de geniu nu are această opţine, vocaţia îi determină faptele şi la el existenţa ia de multe ori natura unei jertfe…”
Brâncuși: Omul și lucrurile în colecția Emilian Radu de Daniela Sitar-Tăut
”În perioada 23 iunie–11 septembrie 2016 Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti a organizat, în sediul din Gabroveni,o expoziţie inedită, dedicată aniversării a 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi. Aceasta a fost concepută de Erwin Kessler, istoric de artă, specializat cu predilecţie în domeniul avangardei europene şi artei contemporane, precum şi de Doina Lemny, muzeograf- cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centre Pompidou din Paris. Colecţia Brâncuşi. Omul şi lucrurile, însoţită de catalogul omonim bilingv, în limbile română şi engleză, realizat de Corola Chişiu (Editura Vellant, Bucureşti, 2016) reuneşte obiecte care au aparţinut sau au fost create de sculptorul român, aflate în posesia familiei Emilian Radu, cunoscut şi pasionat colecţionar de artă modernă şi contemporană, ce deţine deopotrivă creaţii ale unor avangardişti consacraţi, dar şi ale unora dintre cei mai bine cotaţi artişti actuali. Dincolo de analizele speculativesau nu ale celor doi brâncuşologi, singura care contează şi prezintă interes documentar este colecţia în sine care, prin exponatele înfăţişate, facilitează accesul direct la viaţa sculptorului, cu parfumul aferent epocii în care a trăit.”
Romanul care salvează. ”Cuscrii” de Alecu Ivan Ghilia de Adrian Cînța
”Literatura reprezintă de nenumărate ori un tip de spaţiu care salvează. Salvează de banalitate, de anonimat, de cotidian, de lupta cu sinele. Pentru a crea literatură, nu este suficient să scrii bine, ci literatura de substanţă apare ca rezultat al frământărilor, al polemicilor, al dilemelor identitare şi scindărilor din cadrul unei societăţi la un moment dat. Cunoaştem cu toţii capacitatea extraordinară pe care o are literatura de a ne transpune în mijlocul unei epoci, de a ne face contemporani cu ea. E adevărat, la început a fost realul, iar realul a devenit treptat literatură. În literatură, vulgaritatea realului este mai mult sau mai puţin transfigurată, oamenii devin personaje, satele devin spaţii ideale în care se derulează, pe un fond mai mult sau mai puţin autentic, destine…” .
Pușa Roth
