„Robert Lepage la Craiova” de Mariana Ciolan

160
De la stânga la dreapta Robert Lepage, Alexandru Boureanu, managerul Teatrului National din Craiova, Emil Boroghină, director fondator al Festivalului Shakespeare, Liviu Jicman, președinte ICR. Foto: Florin Chirea
De la stânga la dreapta: Robert Lepage, Alexandru Boureanu, managerul Teatrului National din Craiova, Emil Boroghină, director fondator al Festivalului Shakespeare, Liviu Jicman, președinte ICR. Foto: Florin Chirea

cronica de teatru logo leviathanPrin Festivalul internațional Shakespeare, de-a lungul anilor, de la lansarea în 1994 și până la ediția din 19–29 mai 2022, Craiova a fost gazda primitoare a unora dintre cei mai valoroși interpreți contemporani ai operei bardului de la Stratford-upon-Avon, recomandați astfel de concepția spectacolelor și materializarea acesteia în actul scenic. Pe aici au trecut constituind faima de altitudine a acestui festival ce s-a impus pretutindeni în lumea teatrală Christoph Warlikovski și Romeo Castellucci, Robert Wilson, Yukio Ninagawa și Thomas Ostermeier, aici au ajuns Oskaras Korshunovas, Eimuntas Nekrosius și Lev Dodin, aceștia, prezențe constante aș putea spune, dacă remarcăm revenirea lor în mai multe ediții. Și nu doar aceștia… Prezența fiecăruia a purtat de fiecare dată semnul unei  dorințe provocatoare a directorului fondator, dl Emil Boroghină, care, neobosit, a „colindat”, cu ochii și cu mintea pline de iubirea de teatru și cu un „organ” aparte pentru valoarea autentică, marile Festivaluri Shakespeare din lume și importante scene, unde a fost mereu oaspete prețuit, prieten de spirit. Domnia sa nu s-a sfiit să mărturisească faptul că fiecare mare spectacol care a ajuns pe scena festivalului craiovean și a teatrului de aici care îl patronează, îmbogățindu-le  universul de spiritualitate, a fost legat de un… vis. Nu o dată împlinit decât abia după îndelungi, perseverente diligențe. Când în 2018, cădea cortina peste ediția a XII-a, iar domnia sa se pregătea să predea ștafeta direcției festivalului tinerei echipe care o deține astăzi, formată din Vlad Drăgulescu și Ilarian Ștefănescu, îi mai rămânea un vis încă mistuitor: Robert Lepage. Voia să ne facă să-l vedem la Craiova nu doar în postură de dramaturg și regizor, cum tocmai îl descoperisem, vrăjiți cu toții, în acel an, în festival, pe faimosul canadian, prin spectacolul cu Ace și opium, inspirat de destinul, privit printr-o oglindă specială, a doi mari creatori, Jean Cocteau și Miles Davis. Și începeam să înțelegem de ce un om de teatru de talia lui Peter Brook îl numește „geniul regiei mondiale contemporane”. Spectacolul acela creat în 1991 nu mai este jucat acum de Lepage. Or, dl Boroghină chiar asta voia, să ne mai ofere acest mare cadou, comunicare directă, nemijlocită cu actorul Robert Lepage! Idealul ar fi fost, cum a spus-o de nenumărate ori, celebrul solo Elsinor, din 1995, unde Lepage interpreta toate personajele din Hamlet așa cum erau ele văzute de  eroul titular…

Și iată că s-a întâmplat! Neobositul artizan al festivalului craiovean, rămas încă foarte strâns legat de pregătirea ediției a XIII-a, dl Boroghină, reușește împlinirea visului de demult. Așa că Festivalul internațional de teatru din 2022 de la Craiova a debutat sub semnul acestui artist nepereche, Robert Lepage. Întrebat fiind cândva la ce s-a gândit atunci când a fondat compania Ex Machina, demult devenită celebră, cu aprecieri la superlativ, el declara: „Am  vrut să creez un teatru care să nu se bazeze doar pe text. Pentru mine textul este la fel de important ca și componenta video, ca scenografia sau muzica, iar, acolo unde se impune, ca și coregrafia”. Acum, la Craiova, Robert Lepage a venit, ca și în urmă cu patru ani, ca invitat special, în afara „temei” shakespeariene, cu spectacolul intitulat 887. Scris, regizat și jucat de el însuși, acesta a avut premiera în 2015 și este desigur o producție Ex Machina, compania fondată în anul în care se năștea și Festivalul Shakespeare de la Craiova, ca un laborator teatral unic reunind actori de teatru și de operă, păpușari, dramaturgi, designeri, artiști video, tehnicieni… Este, de asemenea, un solo care începe ca o… conferință. În primele momente, ai impresia că actorul se află acolo pentru un scurt preambul… explicativ. Curând însă, naratorul încarcă discursul său de alte valențe, iar acesta devine poveste. O poveste bazată pe amintire. Palpitantă. Arborescentă, dar foarte clară. Plină de sensuri întretăiate. În crescendo imperceptibil, dar copleșitor la final. Inspirat de propria biografie (reală, dar lăsând loc larg ficțiunii, cum sublinia Lepage într-un interviu), spectacolul este o recuperare a timpului… pierdut și totodată regăsit la altă dimensiune, unde rolul madeleinei proustiene se sprijină pe o scenotehnică supraelaborată și o gramatică a scenei pluridimensională, în care  se contopesc ca într-un miraj ce te învăluie mai multe universuri în plan sonor, auditiv, vizual.

Spectacolul „recuperează” un segment din viața familei sale povestit de eul narator prin prisma percepției la timpul trecut. El ne oferă imaginea unui tată încercat în război, care se confruntă cu un trai modest ca taximetrist, alături de soție, de cei patru copii și o bunică lovită de Alzheimer. Este un spectacol despre memorie, care, plecând  de la pretextul amuzant al învățării de către protagonist a unei poezii cu multe strofe, Speek White de Michèle Lalonde, pentru aniversarea a patru decenii a Nopților de poezie din Montreal, vorbește despre forța mnemotehnicii în pandant cu ștergerea amintirilor, într-o paradigmă care definește limite omenești sau artistice și transgresarea lor, virtuți și servituți ale timpului nostru. Dar mai ales, spectacolul abordează memoria ca spațiu de identitate a individului. Perspectiva superintimistă din debutul spectacolului se lărgește treptat la aria vecinilor, a celorlalți trăitori în imobilul cu numărul 887 pe Avenue Muray (de aici titlul spectacolului), reprodus pe scenă ca o casă pentru păpuși, unde în cei doi metri pe verticală sunt reprezentate apartamentele de la cele patru nivele. Fiecare element al acestui supertehnicist decor, care se rotește, glisează, se mărește la scara 1/1 spre a-i permite protagonistului să intre în bucătăria apartamentului său ori în bibliotecă (loc prin definiție păstrătoare de memorie), sau dispare chiar înghițit de obscuritate la un moment dat, este încărcat de semnificație, muzica sau eclerajul foarte sugestiv compus și orientat capătă încărcătură metaforică, iar rostirea mereu pertinentă a actorului din acest scenariu riguros alcătuit și gradat este ea însăși un univers polimorf. Prin povestirea cu note de jucăușă ambiguitate și uneori de duioșie sau de tăioase reflecții cu dibăcie nuanțate, deschizând rând pe rând uși și ferestre, pătrundem secrete, conduși ca printr-o învăluitoare magie, înlăturând discret văluri peste lucruri și fapte, spre a le afla noi tâlcuri. Totul devine din ce în ce mai cald, mai vibrant, mai apropiat de noi, spectatorii, în lumina acestor holograme animându-se rând pe rând. O lume…

Sensurile acestei istorii de familie din Canada anilor 1960–1970 capătă treptat altă reverberație în contextul devoalat progresiv al marii istorii a țării, absorbită prin evenimente de răscruce din trecutul apropiat. Există mereu trimiteri discrete, ca aproape imperceptibile fulgurații, la bagajul cultural general al epocii, la spiritul vremii care în rostirea actorului acționează ca flux magnetic dinspre pe scenă către sală și deschid noi  orizonturi de receptare. Actorul-dramaturg face apel la istorie într-un demers care surprinde dinamica efervescentă, greu de cuantificat, la nivelul complicatului sistem de vase comunicante al transferului între individ și comunitate. Spectacolul atât de personal dobândește astfel un mesaj universal, care te atinge personal, ca spectator. Fie că ai știut sau nu ceva despre momentele istorice-cheie din acel deceniu al adolescenței sale evocat aici, cum au fost vizita Reginei Marii Britanii, vizita generalului De Gaule cu al său „Trăiască Quebec-ul!” sau criza din octombrie (1970) provocată de acțiunile FLQ (Frontul pentru Eliberarea Quebec-ului). Și trăiești la modul mirabil armonia între marele „angrenaj” al decorului (dar atât de suplu) și delicatețea în filigran a fiecărui detaliu, între gravitatea temei memoriei și accentele de rafinat umor, de sclipitoare ironie și autoironie care se insinuează seducător aducând naturalețe, autenticitate, omenesc acestui demers scenic atât de condensat, de concentrat.

La finele  reprezentației cu 887 care a adunat în jurul Festivalului craiovean iubitori ai teatrului din toată România, Robert Lepage a fost omagiat prin Premiul internațional Shakespeare. Oferit acolo, pe scena unde tocmai oficiase acel act teatral atât de special. Premiul a fost acordat de Festivalul Shakespeare în parteneriat cu Institutul Cultural Român. Și, așa cum se arăta în „motivația” juriului prezidat de profesorul George Banu, înalta distincție i-a fost decernată în semn de prețuire pentru cariera fabuloasă în teatru și film, ca actor, regizor, scenograf, dramaturg, scenograf și scenarist, pentru întreaga sa operă din cuprinsul căreia nu lipsesc producții inspirate de marele dramaturg al lumii căruia îi este dedicat și festivalul craiovean. Au fost evocate, prin glasul emoționat al președintelui acum onorific al festivalului, dl Emil Boroghină,  spectacolele de teatru și de operă care poartă semnătura Robert Lepage (unele având multiple versiuni, toate, încununate de lauri oriunde au fost înfățișate), Macbeth, Coriolan, Furtuna, Visul unei nopți de vară.

Pe aceeași scenă, tot în organizarea Festivalului, a doua zi, la amiază, lui Robert Lepage i-a fost decernat  titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică din București, în fața unui public care ocupa aproape întreaga sală a Teatrului Național din Craiova cu peste 600 de locuri, format de astă dată din reprezentanți de seamă ai shakespearologiei mondiale, foarte valoroase personalități în domeniu, reuniți în festivalul craiovean pentru Conferința internațională Shakespeare, pentru numeroasele lansări de carte de teatru, eseuri și studii shakespeariene sau pentru întâlnirea Rețelei europene a festivalurilor Shakespeare (ESFN). Au fost deopotrivă prezenți nu puțini profesori și studenți ai UNATC, participanți la ateliere de teatrologie sau actorie care au loc sub egida festivalului. Le-au stat alături alți numereoși invitați ai festivalului și reprezentanții organizatorilor manifestării. Ceremonia academică specifică (adaptată cumva la acest mediu cultural special) s-a desfășurat în prezența Ambasadorului Canadei în țara noastră, E.S. doamna Annick Goulet. Laudatio a fost rostit, deloc întâmplător, de regizorul Theodor Cristian Popescu, precum se știe cu un important capitol profesional în țara natală a lui Robert Lepage. Momentul a prilejuit și lansarea unei lucrări de cercetare în domenul relațiilor interculturale între cele două țări, primită cu real interes de toată lumea. Numesc aici volumul Teatrul româno-canadian (Schimburi culturale și strategii manageriale) de Simona Hodoș, apărut acum la Editura Universitaria din Craiova, casă de editură care în același context a lansat versiunea românească (traducere: Alina Resceanu și Aloisia Șorop) a studiului Robert Lepage – EX MACHINA, Revoluții în spațiul teatral de James Reynolds. S-a alăturat acestui moment al tipăriturilor dna Christie Carson și al său volum Robert  Lepage’s Intercultural Encounters (Cambridge University Press).

Cu mintea și inima încă pline de ecourile spectacolului văzut în urmă cu puține ore, asistența a savurat apoi cu aviditate două momente de dialog cu acest creator nepereche, prea scurte dar atât de  pline de miez pentru cei prezenți, destul de solicitante însă pentru Robert Lepage, nu pentru că s-a aflat în centrul fierbinte al acelei întâlniri de la amiază, ci mai ales pentru că peste numai alte doar patru ceasuri urma să revină pe aceeași scenă, ca actor, pentru o a doua reprezentație cu spectacolul 887. Devenit mai întâi interlocutorul criticului român de teatru Octavian Saiu, apoi al confratelui canadian al acestuia, dl Michel  Vais, Robert Lepage a vorbit despre Compania Ex Machina, care a făcut sute de turnee glorioase pe tot globul pământesc, și despre compania mai nou înființată de el, Le Diamant, care își desfășoară activitatea doar în Quebec, despre concepția asupra procesului creator, unde improvizația, lipsa prejudecăților cu privire la aspectul final al unei producții ori atașamenul față de ideea germinatoare a acesteia joacă roluri la fel de importante ca și considerația pentru celălalt participant în procesul comun de creație. Și a explicat  încă alte și alte fațete ale crezului artistic conform căruia într-un spectacol rigoarea și spontaneitatea coexistă într-o complementaritate incredibilă aproape, dar seducătoare iar dimensiunea vizuală ocupă același rang de importanță cu textul și lasă în spectator imagini puternice…

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.