”Cea dintâi grijă a noastră a fost ca neamul, în fruntea căruia M-a așezat Pronia cerească, să nu piarză prilejul de a-și asigura dreptul de a trăi netrunchiat și de sine stătător.” – Regele Ferdinand I, ”Cuvânt pentru Unirea Neamului Românesc”.
În acest an, 2018, România stă sub semnul celor 100 de ani de la Marea Unire, 100 de ani de când s-a desăvârșit unirea tuturor românilor într-o singură Țară, România. În acest an aniversar, românii din țară dar și cei din afara granițelor ei ar trebui să-și amintească măcar primul punct al Declarației de unire cu țara, citită de Vasile Goldiș, declarație care consfințea ”România întregită”:
”Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România… Azi Marea Românie poate strânge pe toți copiii iarăși la sânul ei. Basarabia și Bucovina, cele două fete răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Țărilor Românești, a votat azi la Alba Iulia unirea cu Regatul Român… Și acum, în această zi măreață să unim glasurile noastre și să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie întregită şi de-a pururea nedespărţită!”
Noi, cei de aici, așezați între fruntariile țării, avem oricând posibiltatea de a ne exprima cu privire la România celor 100 de ani, dar românii plecați din țară, temporar sau definitiv (dar tot români vor rămâne prin naștere și apartenență spirituală!), sunt convinsă că se gândesc la țara-mamă mereu, dar mai ales acum în an aniversar, pentru că eu cred că rădăcinile nu se pierd niciodată. Plecați din România, pentru cei mai mulți, aceasta a devenit țara de dor, iar țara de adopție, țara unde au hotărât să-și împlinească visele.
Gândul m-a dus spre Canada, acolo unde locuiește din 1982, Veronica Pavel Lerner, pe care o regăsim la ”Canadian Expert in Analytical instrumentation in Gas Chromatography”, ”Chair person”, în comisiile guvernamentale canadiene de specialitate. Redactor la ”Observatorul” din Toronto, premiată de Guvernul Canadei în 2008 și 2014 pentru promovarea culturii româneşti în Canada, dar și membră a cenaclului de pe lângă această publicaţie. Membră a MWG (Mississauga Writers Group), Canada, secretar general al asociaţiei W.A.R.M. (World Association of Romanian Mass-Media), colaborator la publicaţii din Canada, SUA, România, scriitoare (șase volume de proză și poezie, prezentă în antologii în România și Canada), eseistă, editor etc.
Am rugat-o pe Veronica Pavel Lerner să scrie despre România celor 100 de ani, despre ea, despre gândurile ei, sentimentele ei, despre locul de naștere, despre plecarea spre îndepărtata Canadă și despre cum percepe ea acest eveniment unic al țării-mamă.
”Mă despart de România Oceanul Atlantic și cei 36 de ani petrecuți în Canada. Sunt ȋnsă aproape de România pentru că, deși vorbesc în engleză și franceză, limbile oficiale ale Canadei, gândesc, scriu și iubesc în limba în care m-am născut și de care nu m-am putut niciodată despărți.
Trăiesc printre canadieni de diverse origini și pe toți ne unește dorința de a o duce bine ȋn țara de adopție. Dar fiecare «canadian» păstrează în suflet meleagurile de unde a venit și, în ciuda faptului că suntem cu toții într-o țară prosperă și împărțim valori comune, fiecare individ duce dorul locului în care s-a născut. Cei rămași în România nu cunosc traumatismul unei plecări definitive din locul natal, şi uneori manifestă «rețineri» când e vorba de «diaspora». De aceea, prilejul care mi s-a oferit de a scrie câteva rânduri cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Uniri mă bucură și mă emoționează.
Am avut, în clasa a șasea, o profesoară de limba română care nu era strălucită. Ea ne-a obligat să învățăm pe de rost un fragment ȋn proză de Nicolae Bălcescu. Şi eu, dar şi toate colegele (liceul nu era încă mixt) ne-am revoltat: cum să înveți proză pe de rost? Dar, conștiincioasă cum eram, l-am învățat. În textul intitulat ”Țara mea mult dragă”, marele scriitor și istoric exilat, Nicolae Bălcescu, își exprimă, înainte de a muri, teama de a nu vedea împlinite visurile de dreptate destinate țării lui. Cum bine se știe, Bălcescu s-a stins tânăr, pe meleaguri străine. Mă plec astăzi cu respect în fața modelului de patriotism nu doar al marelui Bălcescu, dar și al Doamnei de Limba Română, care i-a pledat atât de insistent cauza.
Citez (din memorie) finalul textului: «Vai, nu voi avea norocul de a vedea această zi, deși eu asemeni am muncit și pătimit pentru dreptate. Și cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie, țara mea mult dragă!» La Mulţi Ani, România!” – Veronica Pavel Lerner, Canada.
Am ales ca interlocutor din Europa pe Cornelia Bartels, originară din Valea Plopului, Prahova. Cornelia a lucrat la începuturi corector la revista ”Luceafărul”, apoi redactor la ”Flacăra”. Sub îndrumarea lui Virgil Carianopol a pregătit un volum de poezie, intitulat ”Ireversibil”, care trebuia să apară la Cartea Românească, dar nu a fost publicat decât după 1989, motivul fiind plecarea în Germania.
Cornelia Bartels pregătește acum o carte cu amintirile ei de o viață despre experiențele din România și Germania, pe care a intitulat-o ”Trista duminică încă de sâmbătă seara”. Mărturia, scrisoarea adresată mie, este de fapt dedicată României din inima ei.
”Draga mea prietenă, Pușa Roth, ai bătut la ferestrele sufletului meu, ferestre cu perdelele lăsate de mulți ani, căci mă aflu acum, cum spune neamțul: «in meinem Lebensabend», când se petrec din ce în ce mai puține trăiri și evenimente demne de relatat. Cu alte cuvinte, acum îmi respir și savurez amintirile petrecute, trăite și adunate cu peste 37 ani în urmă, într-o Românie pe care nu am să o uit niciodată. Cum poți să o uiți? A fost baza, stâlpul celor 73 de ani de curând împliniți, jumătate acolo, în România și jumătate aici, în Germania. Două lumi, două vieți complet diferite, dar care s-au completat, s-au împletit ca o liană în jurul meu și m-au ajutat să exist dimpreună cu ele. Este acel adânc sentiment de a fi român, de a rămâne român oriunde te afli. Un sentiment care-mi face bine, cu toate că nu-l pot descrie, dar îl găsesc și-l recunosc mereu în străfundurile gândurilor mele…
Toate aceste amintiri din România sunt legate și de tinerețe, și de alte sentimente sincere și neîncercate de mari greutăți, care mi-au rămas bunul meu cel mai drag, păstrat cu multă grijă și discreție de mine, pentru mine… Ele au fost și au rămas resursa, puterea, care m-au însoțit și încurajat de-a lungul anilor petrecuți aici, printre străini, în noua viață, ajutându-mă să-mi pot construi noua «acasă» din Germania, dar fără să o uit pe cea de acolo, din România. Un pod invizibil, dar solid, de sentimente, de trăiri, de întâmplări, a rămas mereu între aici și acolo, ca un curcubeu…
Am ajuns aici în ajunul Crăciunului anului 1981, cu puține bagaje, dar cu sufletul și inima pline de minunate trăiri, împliniri, de minunați prieteni lăsați acolo, familia, părinții… Dureros, ceva de neuitat care mi-a marcat tot restul vieții. Și totuși, mărturisesc că am fost pregătită, datorită experienței câștigate în România, să fiu puternică mai departe. A fost o lecție de viață, tot de neuitat.
Trebuie sä recunosc că viața mi-a dăruit șansa ca prin munca mea într-o redacție literară dar și la o revistă de prestigiu, pe vremea aceea, să am onoarea și favoarea de a întâlni oameni deosebiți din lumea literară, culturală, artistică a României, întâlniri care nu se pot uita niciodată. Toate aceste întâlniri, trăiri în lumea lor, alături de ei, în lumea gândurilor lor, pe care încercam să le relatez mai departe cititorilor prin interviurile săptămânale, mi-au îmbogățit viața pentru totdeauna. Toate acestea și încă multe altele au alcătuit rădăcinile trupului și sufletului meu și fără să fim sentimentali, trebuie să recunosc, ele au rămas acolo, departe în România, dar m-au ajutat să rezist și să exist aici.
A fost seva din care m-am adăpat, am sorbit cu sete și dor, cu care m-am alinat în momentele grele, m-am încurajat, așa cum au fäcut-o de decenii părinții mei, părinții părinților mei, neamul nostru. O rădăcină care nu se usucă nici dincolo de moarte o voi purta cu mine mereu. Am luat cu mine această Românie a tinereții mele și am împletit-o cu trăirile de acum, de aici, din Germania. Spre final, mă închin în fața unui adevăr, pe care nu-l pot ignora, adevărul dorului de tară, învățat încă de mic copil, din familie, din școală, din căutări și discuții cu istorici, cu arheologi, cu oameni iubitori de trecut, adevărul dorului de Mircea cel Bătrân, de Ștefan cel Mare și de Mihai Viteazul, adevărul dorului de tot ce am învățat și am păstrat încă din istoria acestor meleaguri, adevăr pe care îl respect… Este mantia care mă ocrotește, oriunde m-aș afla în lume. Sunt româncă, rămân româncă și rezonez cu interes și bucurie la fiece aducere aminte a ceea ce cândva am învățat, am aflat, am căutat să știu, îmbogățindu-mi astfel idealul de a fi, de a exista, de a face parte dintr-un popor cu o istorie grea, bogată în evenimente, dar frumoasä, demnă de învățat, de neuitat.
Mereu încerc să aflu, să nu uit, să fiu la curent ca odinioară, participând efectiv și acum. Mă bucur să știu că ele nu s-au pierdut. Centenarul Unirii se apropie și parcă un sentiment de mândrie îmi dă puteri, mă reînvie și-mi dă sentimentul că existăm alături, oriunde ne-am afla. Citesc aceste adevăruri:
«Voievozii cei mai vechi, dezrobitorii mucenici din zilele bătrâne, cheamă la sine din negura trecutului umbrele voastre care abia au părăsit carnea lor chinuită de dușmani. Veșnică pomenire vouă, marilor și fericiților! […]. Iar toți acei care au rămas în vechea țară îngustă nu pot avea decât un singur rost: munca, și o singură lozincă: unirea. Dumnezeu va ajuta silințele unui neam întreg care pentru un drept așa de firesc nu cruță nimic din tot ce a putut agonisi, din tot ce cuprinde în puterile sale!» (Nicolae Iorga, Ceasul) și mă închin cu un gând pios în fața marelui eveniment istoric, Centenarul Unirii. La mulți ani, România!” – Cornelia Bartels, Germania.
