Acum câteva zile l-am întâlnit pe nea Gheorghiță, lumea zicea că a murit iarna trecută. M-a salutat trist, împingând căruțul lui cu resturi din gunoaie.
Cu vreo șase ani în urmă, i-am luat un interviu „ecologist” lui nea Gheorghiță. Aduna sticlele de plastic într-un sac uriaș, le îndesa acolo cu răbdare, era o știință întreagă, o problemă de tactică și strategie selectivă. Era trist și atunci… „E de rău, domn profesor, mi-a zis, am auzit că nu ne mai lasă ăștia să ne facem treaba.” I-am spus că așa s-ar părea, e prea multă „evaziune fiscală” în rândul colecționarilor de peturi, era îngrijorat statul, pierdea impozite și taxe la buget, sufereau finanțele patriei. Cu ce ar mai fi cumpărat guvernul de atunci crucișătoarele pentru plimbările domnului premier pe ulițele inundate ale României? Mai țineți minte, chestia cu „fa, Doino!”
Așa era atunci, nici azi nu e prea mare deosebirea, doar crucișătoarele au dispărut în ceață înlocuite o vreme cu izoletele fantomatice și arafatice. „Cică, a mai oftat atunci nea Gheorghiță, apar niște firme care să adune sticlele. La licitație”, mai spunea el, cu uimire în ochi și cu fața căzută peste cămașa asudată. „Ce-o fi aia?”, m-a întrebat el. Licitația, dragă nea Gheorghiță, e o descoperire post-revoluționară, capitalistă și imperialistă și plină de farmecul ascuns al escrocilor de modă nouă. Cum era să-i spun că la o licitație se vând deja toate și speranțele și zâmbetele, dar și tristețile noastre. Și nea Gheorghiță a mai strâns, totuși, până în prag de pandemie sticlele de plastic de pe strada mea, apoi a dispărut, peturile ne-au invadat curțile, grădinile, tomberoanele tot mai decolorate.
Tot în urmă cu câteva zile a trecut pe strada mea, umbrită de un hotel ridicat chiar în mijlocul orașului, înghesuit între casele liniștite, altădată, un bătrân foarte înalt, slab, uscat, îl știam dintr-o iarnă trecută, mi-a curățat zăpada de la poartă și din curte și a vrut ceva de mâncare. Am rămas, acum, o vreme, sprijinit de gardul casei mele… Omul acela avea pe umeri o lopată cu talpă lată, o ținea ca pe o armă de luptă. „Domnu, mi-a zis, nu vreți să vă curăț zăpada din curte?” Mi-a apărut un colț de lacrimă, era soare, pe sub copacii din marginea curții mele tocmai se scuturau florile de toamnă. Bătrânul visa la zăpada care să-i aducă o bucată de pâine, l-am mai întâlnit, vorbește singur și se ceartă cu toate, cu păsările, cu arborii, cu trotuarele desfundate…
Doi oameni, într-o barcă simbolică, împinși prin mâlul istoriei de azi de fantomele unor pompieri de serviciu… Semănau cu doi lideri din răposata coaliție. Pompierii… Mi-e greu să vă spun însă cine dintre ei e nea Gheorghiță și care celălalt, bătrânul uscat și lopătar. Mă tem că i-aș jigni pe cei doi eroi ai mei, alegători de UE, iar viața noastră oricum e tot mai electorală…
Zâmbetul ni s-a schimbat într-o lipsă de expresie interioară, ca și cum spiritul ar fi un vas din care fericirea se scurge prea repede, neputând să dureze. Un vânt umed mișcă iarba de la marginea autostrăzilor neterminate. Toate patimile noastre nefolositoare se îndreaptă spre mințile confuze ale mascaților din valul patru, picătură cu picătură. Dormim, dar nu ne odihnim niciodată, privim în gol pe ferestre, nu mai visăm cu ochii deschiși, suntem ca niște pești care se uită în sus, dincolo de apa agitată.
Repet, pentru cei care mă citesc de mai multă vreme, pilda de mai jos… Un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o. Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: „De ce în momentele grele m-ai lăsat singur?”. Acesta i-a răspuns: „În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe”.
