”Școală rurală, şcoală ţărănească, şcoală sătească” de Mirela Nicolae

354
scoala rurala anii 1920-30 mirela nicolae

100 ani de scoala nationala logo rubrica mirela nicolae leviathan.roȘcoala rurală, aşa cum a fost văzută de teoreticienii şi practicienii din perioada interbelică, a dezvoltat şcolile săteşti şi ţărăneşti. Primele au fost ridicate, la propriu, în localităţi care abia dacă aveau o bisericuţă din lemn, fiind supuse legilor şi programelor vremii. Școlile ţărăneşti s-au bazat pe efortul comunităţii de a-şi educa cetăţenii a căror vârstă sau situaţie materială nu le permisese alfabetizarea sau absolvirea unui ciclu de învăţământ. Azi le-am cataloga drept şcoli formale şi nonformale adresate ţăranilor şi copiilor acestora.

Ȋntr-un experiment realizat la câţiva ani după terminarea războiului, de către societatea nou înfiinţată de psihologie şi laboratorul pentru testarea capacităţii intelectuale a copiilor şi muncitorilor, 60 de copii din zona periurbană (Căramidari) şi din Capitală au fost supuşi unor teste speciale. Recomandările profesorilor Marinescu, Obregia, Parhon şi Minovici au fost că trebuie ”introduse în şcoală, metodele, experimentele care-au făcut din unele popoare, naţiuni de întreprinzători şi inovatori”.

”Revoluţia şcolii rurale” după Primul Război Mondial, la fel cu aceea urbană, începuse din 1919 când Ministerul Instrucţiunii Publice a decis înfiinţarea a 3.000 de posturi de învăţători şi câte o şcoală normală în fiecare judeţ. Reforma instituţională îşi propunea ceea ce aveau să constate în mod ştiinţific cei patru iluştri profesori.ziarul universul muscel

Societatea românească a continuat să dezbată şi să cerceteze modalităţile de integrare a copiilor în şcoală şi societate, realizarea programului de alfabetizare în zona rurală, problemele pe care le aveau cadrele didactice, definirea unor noi programe şi necesitatea reformării din temelii a tuturor treptelor şcolare.

La 15 ianuarie 1923, profesorului N. Grigore Pătraşcu i se publică în cotidianul ”Universul”, opinia despre şcoala rurală. Acesta considera că dezvoltarea şcolilor rurale prin variantele sale este indisolubil legată de analfabetism, având drept scop combaterea lui:

”După cele mai serioase statistici, Germania stă în fruntea tuturor sub raportul ştiutorilor de carte, căci în mijlocul recruţilor se găseşte abia unul la mie ca analfabet. Pentru Franţa, cifra se ridică la 4 la sută, iar pentru România, până la 1886, statistica ne arată un procent de 81 la sută; în 1910, după cincizeci de ani de la punerea în aplicare a legii obligativităţii învăţământului, analfabeţii reprezintă pentru ţara noastră un coeficient de 65 la sută (în unele regiuni, cifra se ridică la 75 la sută). Notăm că din restul ştiutorilor de carte, o mare parte de-abia pot să se iscălească, cu toate că în 1910 spre exemplu, numărul şcolilor rurale se ridica la vreo 4.700. […] Cauza stă în primul rând în reaua organizare a învăţământului nostru rural care se găseşte necontestat pe o treaptă de inferioritate faţă de cel urban. Frecvenţa şcolii cu ajutorul jandarmului nu e o soluţie, nici echitabilă, nici pedagogică […]. Ne trebuie educatori, un personal didactic suficient şi bine pregătit şi statul nostru e dator s-o facă, cu sacrificiile oricât de grele [..]. Nu menţinerea cunoştinţelor, goana după memorizarea celor imprimate pe hârtie, nu vorbe goale, ore obositoare, disciplina cazonă pot atrage pe elevii şcolii rurale în frecventarea obligatorie a cursului primar, ci modul de predare, arta educaţiei, intuiţia şi experienţa concretă în lumea de educator şi aprecierile juste venite la timp în orice acţiune”.

Câteva luni mai târziu, în iulie 1923, cu prilejul serbării şcolare de sfârşit de an, prefectul judeţului Dolj, Constantin Popovici, a căutat noi soluţii menite să-i aducă pe copiii de ţărani la şcoală. După cum consemnează aceeaşi publicaţie, el a întrunit comitetele şcolare şi pe fruntaşii satelor şi le-a expus programul de lucru prevăzut în planul conceput. Școlile fiind pentru săteni, ei să ajute la construirea lor; ocazia se prezintă binevenită cu prilejul împroprietăririi […]. Exemplul îl au sătenii de pe-acum în faţa ochilor, căci până în prezent s-au construit 70 de localuri de şcoală care funcţionează, iar până la toamnă vor fi gata încă 140, deci, în total, într-un singur an, 210 şcoli, ceea ce înseamnă ceva […]. Avântul a stimulat şi iniţiativa privată: d. Petre Verdeşanu a dat 500 mii lei pentru şcoala din Urzicuţa, d. Petre Trăistaru a dat tot 500 mii lei pentru şcoala din Poiana, d. Mucică a făcut o şcoală în Moţăţei şi un număr mare de săteni au mai contribuit şi ei cu ce-au putut: lemnărie, cărămidă, transporturi, lucru cu mâna etc.”.

ziarul unversul cojocna

Ziarul ”Universul”

Școli rurale apăruseră cu repeziciune, încă de la începutul anilor ’20: ”Baronul Bamfi a cedat ministerului un local cu patru clase pentru a se instala şcoala românească căreia i s-a adăugat – prin cumpărare – pe lângă locuinţe pentru învăţător şi un teren cu trei jugăre pentru cultură demonstrativă. […] Activitatea în judeţul Cojocna este foarte intensă graţie interesului ce se poartă atât de minister cât şi de particulari”. 66 de şcoli cu 139 de săli de clasă şi clădiri pentru diriginţi au fost construite în acea perioadă şi în judeţul Muscel. Țara intrase într-o dinamică extraordinară a construcţiilor şcolare şi a modificărilor legislative. Efectele se vor vedea câţiva ani mai târziu prin scăderea accelerată a analfabetismului tradiţional.

Cât despre şcoala ţărănească… Nimeni nu s-a ocupat mai bine de ea şi nu a promovat-o ca pedagogul Stanciu-Stoian (1900 – 1984).

Pe 29 martie 1943, în cadrul emisiunii ”Universitatea radio”, acesta le vorbea ascultătorilor despre ”Școala ţarănească şi orientarea practică a învăţământului”.

Ȋn conferinţa sa, profesorul Stoian disocia termenele ”şcoală primară a satului” şi ”şcoală ţărănească” explicând că ”Școala primară este o şcoală elementară. Ea este chemată să dea elementele învăţăturii – şi anume – pe cele mai simple şi mai indispensabile. Școala primară se adresează apoi unei vârste cu o psihologie prea puţin diferenţiată. […] Pentru această viaţă de dincolo de copilărie, şcoala primară nu este suficientă… Este necesară o şcoală care să formeze pe omul întreg şi aceasta se poate face în anii tinereţii. Satul n-are o şcoală în acest sens. Dreptul, mai mult teoretic de-altfel, pe care-l au fiii de săteni de a urma, dacă au putinţe materiale, o şcoală secundară oarecare, îşi va fi având desigur, rostul său; dar şcolile secundare de azi nu sunt şcoli ale satului, pentru nevoile lui. Sau sunt mult prea puţin. Nici chiar şcolile elementare din agricultură, de meserii sau de gospodărie, n-au împlinit până acum speranţele care s-au pus în ele în acest sens. Câţi dintre absolvenţii acestor aşezăminte şcolare s-au întors în satul lor pentru a-l ajuta cu învăţătura lor? Satul are, aşadar, nevoie de o şcoală care să se adreseze tinerilor, chiar şi celor mai vârstnici după ce au trecut de vârsta şcolii primare, pentru a le da deprinderi de viaţă sănătoasă, de bună gospodărie şi o gândire potrivită cu vremurile pe care le trăim; o şcoală care să facă din fiecare sătean un om nou, dar care să-l păstreze, totuşi, printre rosturile ţărăneşti. Aceasta este şcoala ţărănească.”

Ideea şcolii ţărăneşti pe care-o promova la radio profesorul şi pedagogul Stanciu-Stoian nu era nouă. Fusese introdusă în România Mică, de pe vreme lui Spiru Haret, la finele secolului al XIX-lea. Conceptul a fost dezbătut asiduu după Marele Război devenind un subiect de cercetare şi discuţie publică. De implementarea teoretică şi practică a şcolii ţărăneşti s-au ocupat mai multe institute şi instituţii ca: Institutul Social Român, transformat în Institutul de Știinte Sociale al României, Societatea de cultură ASTRA sau Fundaţia Culturală Regală şi Universitatea din Bucureşti.

Profesorul Stoian propunea ca studiul în şcoala ţărănească să se facă în căminele judeţene:

Cursurile ţărăneşti sunt pentru orice vârstă şi cu cât mai multe, cu atât mai bine. Iniţiativa este locală dar după cum vedem, toate iniţiativele dintr-un judeţ sau ţinut trebuiesc coordonate de instituţii anume. Programul lor este local şi de actualitate.”

Profesorul Ion Gh. Stanciu, probabil cel mai valoros autor de istorie a pedagogiei naţionale din secolul XX, remarca faptul că predecesorul său susţinea şcoala care ”trebuie să se axeze pe specificul condiţiilor naturale, economice, sociale şi culturale ale satului”. Acelaşi stimabil profesor, Ion Gh. Stanciu, pe care-am avut onoarea să-l cunosc şi care mi-a fost invitat la radio, în mai multe emisiuni realizate între 1993 – 2000, considera că Stanciu-Stoian, un susţinător fervent al teoriilor educaţionale extrase din materialismul dialectic, rămâne singurul pedagog român ale cărui contribuţii vor fi recunoscute şi aplicate şi după anul 1944.

Surse: Ion Gh. Stanciu, ”Școala şi doctrinele pedagogice în secolul XX”, ”Universul”, 1919 –1924
Arhivele SRR.

Vezi: Arhiva rubricii 100 de ani de școală națională de Mirela Nicolae

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.