Nu credeam că o să încep tocmai la bătrânețe să-mi pun întrebări în legătură cu probleme profesionale despre care gândeam că am de-acum opinii ferme. Credeam așa fiindcă ăsta mi-e caracterul, sau credeam așa pentru că asta corespundea educației pe care am primit-o? Poate că gândeam așa doar pentru că eram tânăr. Oricum ar sta lucrurile, m-am trezit deunăzi cugetând, așa cum am cugetat recent despre necesitatea teatrului de fringe, m-am trezit cugetând despre teatrul de bulevard.
Nu mi-a plăcut niciodată să mă duc la teatru ca să văd piese despre care știam că sunt de bulevard. Și asta deși mi-am dat seama destul de devreme că teatrul de bulevard e la fel de greu de jucat ca și teatrul clasic de cel mai ales soi, fiindcă el cere o tehnică specială de pus în valoare textul, o lejeritate deosebită, un ritm de joc extrem de susținut. Și un farmec pe care nu îl are oricine. Mărturisesc însă că îmi făcea mare plăcere să citesc piese de bulevard; știam care sunt cei mai buni autori în genul respectiv și mă amuzam copios citindu-i. S-a întâmplat ca prima piesă pe care am pus-o în scenă ca profesionist să fie o piesă de Aurel Baranga și am realizat foarte curând că Baranga – o spun cu tot respectul care, neîndoielnic, i se datorează – scria teatru de bulevard, bulevard socialist, dar bulevard, scris cu o înțelegere înțeleaptă a comenzii sociale și cu nedezmințită măiestrie dramaturgică.
Ce este teatrul de bulevard, dacă e să încercăm să-l definim?
E un teatru care nu pune probleme existențiale, nu se întreabă care e sensul vieții și nu cere nimănui să pună la locul ei o lume ieșită din țâțâni; e un teatru care se ocupă de conflicte relativ minore (ce-i pasă universului de un adulter?), iar dacă atacă o temă de interes social, atunci nu una care pune sub semnul întrebării temeliile societății, ci una care vizează anomalii nu deosebit de grave, ci, de regulă, anomalii pasagere și relativ ușor remediabile. Teatrul de bulevard trebuie să fie spiritual și spumos, trebuie să fie vesel, eventual și picant, și trebuie să aibă happy end.
Ce nu mă apăsa pe mine odinioară și mă apasă azi: teatrul de bulevard, pe care eram instruiți să-l disprețuim și să nu-l includem în repertorii (afară doar dacă nu era socialist!), de ce plăcea publicului și era căutat? Numai și numai pentru că publicul nu era cultivat la înălțimea opțiunilor noastre repertoriale grave? Sau poate pentru că el răspundea unei nevoi FIREȘTI a celor care vin la teatru, nevoii lor de a ieși pentru două ore la teatru, de sub teroarea necazurilor cotidiene, și de a vedea că există soluții, soluții fericite, pentru toate supărările?
Dacă stau strâmb și mă gândesc drept, oprobriul care cade în teatru asupra speciei bulevardiere nu cade în muzică asupra operetei – Offenbach, Strauss și Lehar sunt prețuiți la fel ca Mozart și Schubert; în cea de-a șaptea artă Chaplin, Lubitsch sau René Clair nu sunt mai puțin prețuiți decât John Ford sau Eisenstein. Și-atunci, de ce discriminarea asta a bulevardului în teatru? Nu găsesc un răspuns mai inteligent decât acela că în teatru relația dintre economic și artistic e mai la suprafață, mai evidentă, mai imediată decât în muzică sau în cinema, deși costurile de producție nu sunt acolo mai mici, ci mai degrabă dimpotrivă.
Ceea ce mi-a stârnit aceste gânduri este un spectacol al Teatrului Malenki, teatrul fringe despre care am făcut deja publice două porții de însemnări, și, probabil, o să mai fac. Am văzut acolo un spectacol cu piesa ”Cenușă necerută de nimeni”, scrisă de M. Baranovsky. Nu știu dacă e vorba de un autor debutant, l-am văzut la față și arată ca un om între două vârste. ”Cenușa” e, pare-se, prima piesă care i se pune în scenă. Despre ce e vorba în această piesă?
Doi bărbați se întâlnesc la crematoriu, ca să ridice de acolo, în ultima zi în care legea mai permite acest lucru, cenușa unei femei, înainte ca cenușa asta să fie risipită în cele patru vânturi, fiindcă nimeni n-a reclamat-o. În câteva clipe iese la iveală că femeia incinerată le-a fost amantă amândurora. Și asta deși amândoi bărbații erau însurați și tați de copii. Cei doi sunt cu totul diferiți, Ba chiar caractere diametral opuse. Unul e un macho, un bonvivant, comunicativ aproape peste măsură, celălalt e un timid, dacă nu chiar un om cu totul inhibat, retractil, cu preocupări științifice obsesive. S-a înstăpânit pe urna cu cenușa femeii pe care au iubit-o amândoi și nu pare dispus s-o cedeze cu nici un preț altcuiva. O lungă conversație se antamează între cei doi bărbați atât de deosebiți și ea se înfierbântă grozav, poate tocmai pentru că ei sunt atât de deosebiți. Furtuna care se dezlănțuie asupra crematoriului îi alungă pe cei doi într-un bufet din apropiere, unde mănâncă și beau votcă, nu puțină. Fiecare dintre cei doi este dornic să afle ce anume putea s-o atragă pe femeia care le-a fost amantă amândurora, spre celălalt și fiecare pare să-l invidieze pe celălalt pentru câte ceva din această atracție pe care refuză s-o înțeleagă. Amândoi sunt chinuiți de gelozii reciproce, fără obiect acum, de vreme ce iubita amândurora nu mai e în viață. În acest interval de conversație, cei doi atacă, așa cum se întâmplă între bărbați, și aspectele sexuale ale relației lor cu femeia dispărută. În cele din urmă, ei hotărăsc să risipească în vânt cenușa femeii iubite. Și în acea clipă ea apare pe neașteptate înaintea lor, suflând baloane de săpun, ca să declare că i-a iubit deopotrivă pe amândoi. Asta e o afirmație care pare să-i împace pe cei doi bărbați.
Ei bine, ce idee majoră transmite povestea asta? Textul piesei e inteligent și sprințar, și foarte amuzant, iar din punct de vedere psihologic e, înlăuntrul situației excentrice care-l alimentează, și cât se poate de veridic, se urmărește ușor și cu plăcere, dar ce gând important transmite el? Da, asemenea lucruri sunt rare, dar ele se pot întâmpla. Și-i-i-i-i?
Ne aflăm, dragi prieteni, în fața unei excelente piese de bulevard. Am realizat lucrul ăsta către sfârșitul vizionării și, ce să vezi, nu m-am simțit deloc rușinat pentru că vreme de două ceasuri m-am delectat cu această piesă. Am savurat fiecare detaliu al ei, chiar și atunci când blestematul meu simț critic îmi semnala că textul suferă de anumite lungimi. I-am auzit pe câțiva dintre spectatori, pe când părăseam cu toții clădirea în care se află teatrul, comentând jocul admirabil al actorilor din spectacol.
A contribuit mult la reacția mea pozitivă faptul că spectacolul, pus în scenă de Iurii Goldin, nou venit în Israel, este admirabil. Regizorul a găsit soluții excelente pentru a-și înscrie montarea în spațiul ingrat în care el e jucat – o odaie de apartament (asta se cheamă, mi se spune, teatru site-specific); el a legat inventiv decorul bufetului în care se petrece a doua parte a piesei de ”decorul” în care sunt întâmpinați în sală spectatorii, și în care li se oferă apă sau ceai, sau cafea; regizorul și scenograful lui, Vadim Keshersky, au născocit și câteva ”oațe” soluții tehnice pentru anumite momente din piesă, cum ar fi pungile de plastic pe care vântul de dinainte de furtună le aduce la picioarele celor doi eroi (împăturitul uneia din aceste pungi e un moment sclipitor în spectacol); apariția femeii trecute în lumea celor drepți este și ea inventiv legată de prezența în sală a actriței (Tatiana Kuznetsova) care întâmpinase publicul la intrarea acestuia în sală. Banda sonoră a spectacolului este excelentă – Vitaly Sorokin.
Îndrumarea actorilor e și ea fără cusur. Interpreții celor doi bărbați sunt amândoi mai mult decât convingători, și Ilia Domanov, în rolul prosperului macho, și Dima Ross, în rolul amantului păgubos. Momentele în care acesta din urmă își bea, pe îndelete, primele votci din spectacol sunt adevărate momente de antologie. Foarte convingătoare e și farsa răutăcioasă pe care el o face celuilalt, încercând să acrediteze ideea – desigur, falsă – că femeia pe care au iubit-o amândoi era, de fapt, un transgender!…
Situația imaginată de autor ca punct de plecare al piesei lui e o situație excepțională, extravagantă, dar nu una cu totul imposibilă. Dialogul celor doi bărbați e vioi, spiritual, hazliu. Spectacolul e pus în scenă inteligent și inventiv, actorii sunt minunați. Am urmărit spectacolul cu răsuflarea tăiată, când nu râdeam sau măcar surâdeam, toți cei care eram în micuța sală a Teatrului Malenki. Era excelent teatru de bulevard, și toți câți erau acolo ne-am delectat și l-am iubit, fără nici o remușcare; uitasem cu toții, îngăduiți-mi metafora, de overdraft.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
