Un pat nefăcut, un ecran obosit și un perete palid… decorul unde este pusă în scenă această tragedie universală. O tragedie cu sute de protagoniști care o exersează zi de zi. În fiecare dimineață, o nouă repetiție. Ce spune publicul? Îi aclamă, pentru curaj, pentru dedicație. Cam așa sună școala online pentru mine. Opiniile sunt împărțite, unii o susțin, iar unii o privesc cu antipatie. Eu cred în puterea compromisului între toate aceste păreri contrare. Mă aflu într-o zonă neutră, din care pot privi lucrurile așa cum sunt, fără prisma unei idealizări extremiste. Aspectele negative și cele pozitive roiesc în egală măsură în jurul ideii de școală online. Așa cum o persoană are atât calități, cât și defecte.
Dacă Școala Online ar fi o persoană (e mai ușor dacă umanizez această noțiune atât de disprețuită, totodată adorată), cred că cea mai mare calitate ar fi aceea că este înțelegătoare. Îi face să se simtă pe cei din jurul său atât de confortabil, le înțelege nevoia de somn mai mult. Eu m-aș înțelege bine cu Școala Online, din punctul acesta de vedere. Nu mai trebuie să uit să mănânc în alergătura mea de dimineață, pentru a ajunge cu un sfert de secundă înaintea profesorului. Online-ul e un armistițiu al acestui război pe viață și pe moarte, cu un cronometru de care profesorii pot abuza câteodată. Școala Online e acel prieten răbdător care îți iartă greșelile, căruia nu îi stă în fire să fie dur. Nu îmi e frică de Online, stresul inutil este evitat. Cât despre „sacrul” ritual al ascultării în fața clasei: nu trebuie să mă ridic în picioare, nu trebuie să învăț mot-à-mot lecții pe care pot pur și simplu să le citesc de pe Wikipedia. Totul se concentrează pe esențial și pe unicitatea individualului. Atât profesorii, cât și elevii sunt puși la încercare prin intermediul acestui tip de învățare.
Dar toate aceste plusuri s-ar simți singure fără minusurile lor. Nu simt nici frică, dar, în același timp, nici devotament. De fapt, nu simt nimic. Încerc, dar nu pot. Relația mea cu Școala Online, dacă ar fi o ființă, ar fi una dintre cele mai reci. Nu mă stresează, dar nici nu simt sentimentul satisfacției care urmează după depășirea unei probleme. E doar o iluzie a unei aparente călduri, a unui spațiu prietenos. E o prietenie practică, alcătuită doar din interese care, odată atinse, se sparg fără nicio emoție. Nu există frumusețea confruntării față în față, iar pasiunea se poate pierde. Vedem doar bile colorate pe un ecran negru și parcă vorbim singuri, iar singurul contact cu persoanele reale este printr-un „click”.
Poate peste ceva timp școlile vor dispărea ca instituții, iar in locul lor vor fi clădite sedii de Comunicare Online. Nimeni nu va mai deschide porți scârțâitoare în grabă, înăuntru vor fi doar roboți controlați de informaticieni care stau liniștiți în casele lor și își beau cafeaua de dimineață. Informaticieni care, la rândul lor, n-au deschis niciodată vreo poartă scârțâitoare. Sau poate totul se va derula în aceeași manieră în care se derulează de sute de ani, iar conturile de Google Meet vor fi pierdute pe veci în memoria calculatorului prăfuit din nou… Avem înainte un viitor incert, dar ceea ce e cert este nevoia pe care prezentul îl are de școala online. Fie că ne place, fie că nu. Trebuie să credem în capacitatea noastră de a ne adapta.
Maria Filipache este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Slobozia. Profesoară de limba și literatura română, Loredana Stan.
