Între marii oameni de cultură, până și schimburile de scrisori pot fi capodopere. Memorabile sunt în acest sens epistolele lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca, aflat la Paris, scrisori trimise între anii 1967 și 1983.
Steinhardt, convertit la ortodoxie în detenția comunistă, a devenit ulterior monah la Mănăstirea Rohia. A rămas în cultura noastră prin minunatul său ”Jurnal al fericirii” și prin alte scrieri pline de duh și înțelepciune. Epistolarul către scriitorul Virgil Ierunca ne arată ce prieten devotat putea să fie, ce puțin speriat de cenzura care se știe cum cerceta fiecare rând și cum desfăcea fiecare pachet ce trecea granița, dar pe alocuri și un sfătuitor cu măsură, un bun observator al întâmplărilor din viața artistică din vremea sa.
Din scrisorile trimise la Paris către Virgil reiese cultura sa uriașă, dublată de un mare rafinament intelectual. Preocupat mereu de noutăți – de la cărți la vernisaje de pictură, filme de artă, la discuri cu muzică și piese de teatru – Steinhardt comenta detaliat sau numai lapidar, însă totdeauna pertinent.
Scrisorile lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca pot constitui o bună lecție de împletire a culturii cu credința și o dezrădăcinare a prejudecății potrivit căreia intelectualii ar fi atei.
Minunatele scrisori sunt adunate în volumul ”Dumnezeu în care spui că nu crezi…”, apărut la Editura Humanitas în anul 2000. Veți găsi în rândurile acestea portretul unui om pe cât de cultivat, pe atât de generos. Numai văzând câte cărți circulau între cei doi prieteni ne putem da seama de efervescența interioară a fiecăruia și de rezistența prin cultură în acea epocă.
Expeditorul era preocupat și de problema îndoielii în credință a lui Ierunca. Iată un fragment dintr-o scrisoare datată 30 noiembrie 1970, care arată grija lui Steinhardt:
”Creștinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul și absurdul. Învățăturile lui Hristos sunt suprinzătoare și neașteptate […] Într-o predică la biserica unde merg de obicei, preotul ne arăta de ce îndeobște creștinii se feresc de Evanghelie și se simt mai în siguranță, mai acasă, în Vechiul Testament. Pentru că aici Dumnezeu e drept, e necruțător, răzbunător, sever, aspru, neiertător, rece. Hristos, însă, e cu totul altfel și nu poate decât să uluiască pe omul mijlociu. Hristos e gata să ierte, să șteargă cu buretele pentru o vorbuliță rostită cu drag (și omul mijlociu – pentru care contabilitatea e culmea sfințeniei – tresare indignat în fața acestui fapt)…”
În altă scrisoare, Nicolae Steinhardt îi scrie lui Virgil Ierunca: ”Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine!”
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
