Spunea un personaj dintr-o carte de-a mea mai veche: păstrăm despre oamenii pe care-i cunoaștem doar câteva amintiri. Este, până la urmă, un mod ciudat de a-ți vedea un prieten. E mai greu să găsim drumul care duce înăuntrul nostru, el sfârșește mereu în fața unui gard viu și impenetrabil. Abia dacă licărește câmpul uscat din spatele întâmplărilor.
Există un timp pentru gândurile noastre vechi? Cu tristețea ne-am cam obișnuit. Ne dorim să găsim, totuși, acea seninătate interzisă de oamenii răi și de faptele lor de azi. Măcar prin lectură, dacă tot vor să ne ia Teatrul, Filarmonica și altele asemănătoare.
Și tot mai cred că Lucian Blaga avea dreptate, unora le poate plăcea numai ce înțeleg, alții pot înțelege numai ceea ce le place. Tot el mai scria că viitorul e domeniul visului și, deocamdată, putem visa mult și nepedepsiți.
„Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi”, scria și Emil Cioran. Sunt clipe în viață în care ne mai rămân doar cuvintele. Un personaj celebru credea că are nevoie de cineva cu care să stea de vorbă, are nevoie să se audă vorbind cu voce tare. Unele gânduri sunt mult prea periculoase, nici n-ar trebui să le permitem să ne dea târcoale.
Dar am învățat că nimic n-o să mai fie ca înainte, când ajungi la sfârșit simți că ai găsit și niște răspunsuri pentru disperările vechi. O ultimă și lungă privire, un zâmbet crispat și, apoi, nimic de spus. Tăcere… Dar e o tăcere încruntată, liniștea are și ea un aer straniu.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.