…aș fi vrut să scriu în acest Decupaj despre cu totul altceva, dar toate ploile și inundațiile din ultimul timp, care năvălesc în aceste zile peste noi, nu numai aici, în Germania, ci peste tot în lume, mi-au spălat gândurile și mi le-au luat val-vârtej dimpreună cu tot ce întâlnesc în cale: case, copaci, mașini, garduri, poduri, vietăți, oameni. Fiecare gând, fiecare cuvânt, în loc să se oprească pe foaia de hârtie, s-a lăsat furat și el și dus pe firul apei, lăsând astfel coala de hârtie goală. Goală și albă… Multă vreme a rămas așa, neputând să salvez, sub magia cernelii, niciun gând, niciun capăt de frază și să le adun în povești frumoase, pe care le doream apoi ocrotite între pereții textului unui nou Decupaj care-și așteaptă rândul să fie scris. Mi-am deschis ferestrele sufletului îngândurat și am lăsat inspirația să se elibereze și să alerge pe cărările ce duc spre lumea amintirilor, căutând să mă opresc undeva, alături de ea, ca să-mi pot culege măcar câteva momente mai deosebite din lumea aceea trăită, neuitată. Dar parcă și eu mă simt dusă de vârtejul apelor care mă inundă acum cu atâta nemiloasă putere distrugătoare și-mi fură propria putere. Mă opresc totuși pe malul Dunării care se umflă în matca ei tot mai mult pe zi ce trece, în speranța că luată de firul apelor ei voi ajunge mai repede acolo unde îmi doresc să ajung… În lumea aceea a amintirilor, a copilăriei… Dar Dunărea nu mă ia cu ea în josul apei ei învolburate, ca să pot călători cu amintirile mele până departe, în lumea Deltei Dunării sau pe malul Mării Negre, și mă lasă uitată undeva, departe de acele locuri dragi mie. Rămân acasă învăluită doar de dorul amintirilor.
Chiar acum aud la radio informații noi despre starea viiturilor apelor Dunării și nu sunt deloc liniștitoare. Toate aceste informații mă trimit cu gândul la anii tinereții mele când, alături de colegii de redacție, dar, mai ales, de renumitol fotograf al revistei „Flacăra”, Aurel Mihailopol, am fost deseori martorii inundațiilor din Delta Dunării, despre care noi, tinerii reporteri, trebuia să relatăm întreaga situație de la fața locului. Tulcea, Galați, Brăila dar, mai ales, satele pescarilor din Delta Dunării au devenit subiectul reportajelor noastre, cu imagini luate de la locul unde apele au distrus tot ce au întâlnit în cale. Impresionante momente care lasă urme adânci în amintirile mele de atunci, păstrate cu o mare grijă în sertarele sufletului și care acum, văzând aici tragedia adusă de furia apelor Dunării, revin cu o înduioșătoare aducere-aminte. Vorba scriitorului Zaharia Stancu: „Să nu uiți Darie !”… Nu, nu se pot uita toate acele momente…
Mă întorc cu gândul acasă pe firul apei Rinului care curge nu departe de orașul în care locuiesc, la fel de mare ca Dunărea, dar care nu face tot atât de multe ravagii de-a lungul albiei sale, cel puțin până acum, și mă retrag pe balconul de la etajul 6. Din nou la mine acasă, cu ochii opriți pe bolta gri a cerului, care parcă stă înțepenit, amenințător, sub mantia plumburie a norilor plini cu ploaie, cu grindină, cu zăpadă. Zăpadă!? Acum, în această lună iunie? În acest început de vară? Mă întreb: E vară sau e iarnă? Și totuși ea a revenit, așternându-și fără nicio remușcare mantia ei albă prin colțuri de munte și prin văi. Desigur că aș fi vrut să scriu despre venirea verii, despre frumusețea florilor, despre dorul de călătorie ce învăluie fiecare om bucuros de apropierea vacanțelor, a călătoriilor în lumea largă. Dorul de ducă se trezește după lungi nopți de hibernare. Dar încotro? Când mai peste tot se întâmplă ciudate, neașteptate schimbări de climă! Rămân pe balcon și-mi las aripile gândurilor să rămână lângă mine liniștite, doar dorului de ducă îi las libertatea de a zbura hai-hui, unde își dorește el mai mult. Iar eu îmi cobor privirea asupra florilor mele de pe balcon, care așteaptă pline de speranță să înflorească sub lumina și căldura razelor soarelui. Dar rămân și ele, ca și mine, zgribulite sub ochii mei neputincioși. Nu pot să le dăruiesc lumina și căldura soarelui… Iubesc florile și mă bucură fiecare nouă înflorire, de parcă aș înflori și eu alături de ele. Daliile, mușcatele, trandafirii încearcă să-mi dăruiască mereu câte o floare ca semn al iubirii lor fără margini față de oameni, față de cei care le îngrijesc cu iubire. Le aștept și aștept alături de ele cu emoție fiecare rază de soare ce reușește să străpungă mantia plumburie a norilor și să lumineze pentru o clipă pământul. Frunzele, tulpinile, florile au nevoie de puterea lui binefăcătoare ca să păstreze clorofila aducătoare de viață. Așa am învățat eu, cel puțin, ca pionier la Cercul de botanică de la Palatul Pionierilor din București. Culeg grăbită câteva frunze de dalie îngălbenite înainte de vreme, lipsite de clorofilă și le îndepărtez în speranța că așa alung semnele ofilirii și ale toamnei. Nu vreau să vină deja toamna! Aștept vara și soarele ca florile să înflorească peste tot, nu numai pe balconul meu de la etajul 6. Dar multe grădini și câmpuri stau acoperite cu apă și nămol, cu prea multă apă. Să vină soarele, îmi spun. Și parcă am fost auzită de cineva, de acolo, de sus, căci veștile de la radio anunță că de mâine, poimâine sau răspoimâine cerul se va lumina, soarele va binecuvânta din nou pământul și apele se vor retrage, lăsând în urma lor cicatrice adânci, care se vor vindeca și ele sub puterea tămăduitoare a soarelui.
Aștept ziua de mâine, de poimâine sau răspoimâine cu o rază de speranță în suflet. Și totuși, până atunci, las ploii să bată în geam, cu degetele ei transparente, reci. Că tot ea este singura care mai bate la geamul singurătății și o iert…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
