Odată cu prima zi de iunie, în orașul scăldat de parfumul florilor de tei și învăluit de legitima așteptare a iubitorilor Thaliei, a luat startul Festivalul Internațional de Teatru Oradea (FITO). Manifestarea organizată de Teatrul „Regina Maria” și Fundația Culturală FITO și susținută de Primărie și Consiliul Județean s-a dovedit din nou a fi cu adevărat dedicată orașului prin toate direcțiile și deschiderile sale, oferind nouă zile pline de spectacole, concerte și alte manifestări urmărite cu interes și admirație nu doar în spații convenționale, în Sala Mare, la Arcadia ori în sala Transilvania, dar și în Pasajul Vulturul Negru, în Piața Unirii (jazz între clasic și modern, cu Baalkan Union&VanDerCris), în Cetatea Oradea (un spectacol studențesc sprințar de la Babeș-Bolyai ori Hellequin, spectacol ce pune în dialog cultura populară românească cu commedia dell’arte) și chiar… într-un tramvai (Eu pentru cine votez?, premieră orădeană, pe texte de I.L. Caragiale, Matei Vișniec, Cristian Popescu, Șerban Foarță, reflectate prin filtrul propriei simțiri cu bătaie imediată la agitata noastră democrație, ca un „pamflet politic”, de regizorul Gavriil Pinte și însuflețite cu umor de către talentați și dedicați actori ai teatrului). O Cafenea literară a festivalului, în cerc mai restrâns, a prilejuit dezbaterea în jurul unei remarcabile monografii a teatrului ionescian, Imperativele lui Ionesco. Politicile culturale, publicată la Editura Ratio et Revelatio, precum și lansarea unui volum de dramaturgul Mircea M. Ionescu. Iar un Concert Alifantis & Fragile Band a înscris festivalul pe harta turneului național al artistului cantautor în programul de caritate „Artiștii pentru artiști”, inițiat de UNITER.
În centrul de maxim interes pentru lumea teatrală și invitații festivalului din breaslă s-a aflat în mod cert secțiunea competițională de teatru scurt, unul dintre cele mai longevive festivaluri din țară, ajuns acum la a XXVII-a ediție (și ea în dimensiune internațională). Aici au fost aduse la rampă 18 producții (de maximum un ceas și jumătate, conform regulamentului perpetuat cu strictețe). Spectacole din sistemul teatrelor de stat sau independente din țară (Arad, București, Bacău, Brăila, Constanța, Cluj-Napoca, Oradea, Piatra Neamț, Reșița, Satu Mare, Sibiu, Timișoara) și din Ungaria (de la Bekescsaba și Debrecen). Am remarcat cu satisfacție o paletă diversă de formule scenice, de la recital actoricesc sau spectacol în două personaje, la spectacole mult mai complexe, musicalul ori reprezentațiile multimedia nelipsind nici ele, ceea ce a sporit desigur atractivitatea pentru publicul larg. În selecția asumată de Victoria Balint, director artistic, și Daniel Vulcu, managerul teatrului orădean, publicul fidel teatrului a urmărit spectacole, în general frumos împlinite artistic, care dau seama de tendințe majore în teatrul contemporan nu doar prin aspectul formal, ci și printr-o problematică de acută actualitate privind în multiple arătări frământata umanitate a începutului de mileniu al treilea. De la un spectacol la altul, prin texte românești sau străine, clasice ori contemporane, am fost îndemnați să reconsiderăm problema violențelor în familie sau divorțul dintre generații, agresivitatea cu nefaste consecințe în rândul tinerilor, am frisonat la teme precum traficul de persoane, însingurarea individului sau propensiunea spre evadare dintr-o lume unde planează amenințări apocaliptice. Cu prea multă insistență – după unii spectatori – s-a aplelat la tema crizei identitare de natură sexuală. În unele spectacole a fost abordat universul teatrului, în timp ce altele se constituiau drept grave și adânci meditații asupra rosturilor lumii astăzi…
Juriul Festivalului de teatru scurt a fost alcătuit din practicieni ai scenei, și îi numesc pe regizorul Bobi Pricop, scenografa Irina Moscu și actrița Cosmina Stratan. La toate categoriile, domniile lor au stabilit mai multe nominalizări, fapt ce denotă și el valoarea acestei selecții și seriozitatea cu care artiștii și instituțiile de spectacol se raportează la importantul festival-concurs orădean. Pe podiumul lui de premiere am asistat într-un fel la unele „repetări” a ceea ce ne-a propus de curând Gala premiilor UNITER. Așa că, iată, Premiul special al juriului revine echipei de actori din spectacolul Cine l-a ucis pe tata, o dramatizare (Michaela Michailov) după romanul omonim al scriitorului francez Édouard Louis, un spectacol dinamic și profund, realizat la Teatrul Metropolis din București (director Radu Nica), în regia lui Andrei Măjeri. Demersul său fascinant, creativ în raport cu textul căruia îi conferă tușante reverberații cu privire la condiția umană în general, dincolo de povestea personajului central, fiul unui tată abrutizat care tânjește după afecțiune, este dezvăluit într-un limbaj de respirație modernă, fin articulat și potențat prin repere elevate de mișcare scenică (Andrea Gavriliu, coregrafie), un cadru scenografic dinamizant (Adrian Balcău) și sonorități sugestive (Adrian Piciorea). Toate acestea i-au adus lui Andrei Măjeri în festivalul orădean și Premiul pentru cel mai bun regizor. Alături de el au fost nominalizați Diana Mititelu pentru regia spectacolului Jocuri în curtea din spate (Teatrul de Stat Constanța) și Botond Nagy, pentru regia spectacolului Elektra (Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca). Acest ultim spectacol a impresionat, de asemenea, la cote foarte ridicate publicul spectator prin formula ingenioasă a adaptării după Sofocle (Agnes Kali și Botond Nagy), mărturisitoare despre intensitatea și universalitatea tragediei ce transcende epocile, țesută din ură și răzbunare, trădări și căințe, prin condensarea excepțională a discursului scenic împlinit de actori conduși cu mână fermă, dar iubitoare. Minunatei interprete a rolului titular, Csilla Albert, i-a revenit Premiul pentru cea mai bună actriță, iar Premiul pentru scenografie i-a fost acordat lui Dragoș Buhagiar, creatorul în acest spectacol al unui univers scenic ca un spațiu matricial și modelator, absorbind și refulând deopotrivă pulsațiile emoționale și vibrația poetică a celor rostite-trăite.
Premiul pentru cel mai bun spectacol la FITO 2024 merge în vitrina Teatrului „Stela Popescu” din București pentru musicalul Hedwig and the Angry Inch datorat lui Răzvan Mazilu (regie, coregrafie, costume), iar Premiul pentru cel mai bun actor, în palmaresul interpretului principal din acest spectacol, Lucian Ionescu. Acesta a înfățișat cu mult farmec și rafinat profesionalism povestea tumultuoasă, cu elanurile și ezitările, îndrăznelile și frustrările, cu tribulațiile de tot felul nuanțate în planul vieții intime și pe drumul către afirmarea prin artă manifestate de acest Hedwig pe care l-a adus aproape de inima publicului. Efuziunea cu care instrumentiștii (Andrei Paraschiv, Ciprian Pop și Vlad Verdeș) și-au susținut partiturile-personaje, sugestiile histrionice ale decorului (Adriana Grand), luminile evocatoare și de glamourul genului artistic născut și hrănit din gloria Broadway-ului (lighting designer, Marian Iancu) și, nu în ultimul rând, cursivitatea și oralitatea convingătoare reușite de traducătoarea Carmen Stanciu pentru a transpune în română textul de-acum celebru al lui John Cameron Mitchell, precum și lirismul vibrant al cântecelor lui Stephen Trask cu vorbe meșteșugit traduse de actorul-poet Alex Ștefănescu sporesc rotunjimea spectacolului ce se adaugă cu brio seriei împlinite de ani buni de către Răzvan Mazilu, acest om de teatru special care reușește să împrietenească publicului nostru cu musicalul.
Dacă producția bucureșteană a fost întâmpinată cu ropote de aplauze la Oradea este și pentru faptul că aici genul este demult foarte îndrăgit. Asta s-a constituit drept un argument solid chiar pentru spectacolul teatrului-gazdă, anume, premiera națională Piciul, un musical în două acte în amintirea lui Charlie Chaplin, scris în 1992 de regizorul-dramaturg Zsolt Pozsgai împreună cu compozitorul Tibor Nagy și textierul Ivan Bardaniy. „Din 2011, când am venit la direcția acestui teatrului orădean, am dezvoltat acest segment care se numește teatru muzical. Un segment pe placul publicului orădean, în special, pentru că aici există o tradiție lansată de maghiari și preluată cu succes de noi, aducând satisfacție și publicului nostru, care de obicei vine la teatru, și publicului maghiar. Trebuie să spun că maghiarii vin fără să aibă opreliști, în general, la spectacolele noastre de toate felurile”, ne preciza Daniel Vulcu, managerul teatrului, dar și interpretul rolului principal din acest spectacol. O provocare!, continuă domnia-sa. Să-l joace pe Chaplin atât la vârsta maturității în postura unei personalități în cinema, cât și ca protagonistul agil al sensibilei drame rămase de referință în istoria filmului, The Kid (1921). Căci spectacolul, montat de regizorul maghiar Halasi Imre, în decorul Irinei Chirilă și costumele cu alură hollywoodiană ale Amaliei Judea, construit pe tehnica mise en abyme, împletește povestea capodoperei cinematografice cu fragmente din viața genialului comediant. Și-a asumat cu multă dăruire provocarea, hrănită de extaordinara-i admirație, mărturisită, față de această figură legendară a filmului dintotodeauna. „Chaplin are două fațete. Este cea a lui Chaplin la o anumită vârstă, de maturitate, ca producător, și este Chaplin, ca personaj principal, Vagabondul din filmul renumit. Dacă m-am împăcat ușor cu primul, cu al doilea a trebuit să mă lupt. Să studiez mult, să exersez mult și, după ce am căpătat însușirile personajului, a mai trebuit să adaug și partea de cântat și partea de dansat. E o poveste frumoasă, emoționantă, o poveste care ar fi trebuit să se sfârșească cu happy end, dar regizorul a ales să lase povestea cu un final deschis, că așa e și viața noastră. Atunci când crezi că ești fericit, și împlinit, vine trăznetul, te lovește, și cazi, apoi te ridici…” Cu arii melodioase, apropiate de genul pop, gustate de publicul de toate vârstele, cu scene sensibil construite, un ecleraj creator de atmosferă, spectacolul adună benefic energiile unui neobosit grup de dansatori profesioniști cu cele ale actorilor bine antrenați pe aptitudinile lor muzicale și coregrafice, începând cu actrițele care întrupează principalele figuri feminine, Ioana Cheregi (orădeanca prin naștere de la Teatrul de Nord), Ioana Gajdo și Georgia Căprărin, până la interpreții mai multor partituri, cu toții realizând mici bijuterii prețioase și binemertând aprecierile spectatorilor. O adevărată revelație a fost copilul Luca Bran, de numai 9 ani, despre care aflăm că nu este la prima colaborare cu scena. Dar, într-un fel, și tălmăcitorul textului original în limba română, venit pentru premieră de la Târgu Mureș unde locuiește și a fost un destoinic director de teatru. Nimeni altul decât neobositul critic, istoric de teatru, traducător Zeno Fodor, născut în 28 mai 1934 în Oradea. La urările ce i s-au adus atunci în foaierul teatrului pentru cei 90 de ani împliniți cu doar câteva zile mai înainte merită a fi adăugate felicitări pentru pilduitoarea promptitudine cu care a realizat această traducere impecabilă (predată înainte de termen, cum am aflat de la direcțiunea teatrului).
Piciul a deschis suita întâlnirilor artistice complementară secțiunii competitive a festivalului, care, așa cum se întâmplă de aproape un deceniu la Oradea, cuprinde producții datorate unor regizori și actori importanți, cu miză incitantă, pe care publicul orădean merită să le vadă. Acesta a umplut la refuz sălile pentru a-i admira pe Marius Bodochi și pe Florin Piersic Jr. în comedia Tzuki și Tati, scrisă cu ironia sa specială de cel din urmă, sau pentru a se delecta cu cea mai nouă creație a lui Radu Afrim, un triptic din dramaturgia norvegianului Arne Lygre, Trilogia memoriei, împlinit cu actori de frunte ai Naționalului craiovean. La Sala de cultură a sindicatelor, dar în format de studio, invitații festivalului au urmărit cu interes un spectacol polonez (Teatr Polski Bydgoszczy) inspirat de viața cuplului dictatorial măturat în decembrie 1989, The Last Days of Elena and Nicolae Ceaușescu. Scenariul Juliei Holewinska, cu pronunțată trimitere la pericolele politice ale prezentului, este rodul unui atelier de scriere dramatică și a fost montat de Wojciech Faruga (regie, scenografie, costume, lumini) cu actori care ne-au impresionat prin expresivitatea și interiorizarea jocului. Un adevărat triumf de public a înregistrat însă reprezentația Teatrului Odeon din București cu Neliniște, în regia lui Bobi Pricop. Dacă textul lui Vîrîpaev țesut în formula ademenitoare a jocului insinuant dintre adevăr și iluzie a ținut cu sufletul la gură spectatorii, dacă decorul masiv și copleșitor (Oana Micu) a provocat o emoție deosebită, la fel și experimentații actorii Nicoleta Lefter, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei sau Alexandru Papadopol, dar și mai tânărul Niko Becker, venerabila Dorina Lazăr cu rolul său central, veritabil recital excepțional și lecție de actorie, pe care aproape că o oficiază fără să se miște din fotoliul său, a declanșat o furtună de aplauze care nu mai conteneau la final. În mijlocul acelei săli în picioare, entuziasmate, ovațiile răsunau și ca un omagiu adus carierei sale strălucite, și ca o sublimare a însuși respectului și iubirii cu majusculă pentru teatru al acestui formidabil public orădean.
