Știri: Conferința ”Dragostea și crearea lumii – o viziune a misticii islamice” (6 martie 2019, București)

49
conferinta george grigore islam

Miercuri, 6 martie 2019, ora 18.00,  la Centrul Sfinții Petru și Andrei din București (Intrarea Christian Tell, nr.18b) prof. univ. dr. George Grigore (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București) va susține conferința având ca subiect ”Dragostea și crearea lumii – o viziune a misticii islamice”, în care accentul se va pune cu precădere pe ideile lui Ibn ʻArabī, idei ce reprezintă o chintesență a misticii islamice.

”Toți sufiții de la Rābiʻa, la al-Ḥallāğ, la al-Ġazālī, la Rūmī vorbesc despre dragoste ca fiind motorul care pune în mișcare întreaga existență. La sufitul arab andaluz Ibn ʻArabī (n. Murcia, 1165 – d. Damasc, 1240), considerat a fi cel mai mare autor mistic, subiectul dragostei se circumscrie doctrinei acestuia referitoare la unitatea existenţei care constă în unirea transcendenţei divine cu creaţia al cărei corolar este natura umană. Conform acestei doctrine panteiste, existenţa lucrurilor create este chiar existenţa Creatorului. Creaţia nu este altceva decât oglinda în care se reflectă divinitatea, aşa cum lumina, incoloră în sine, ia culoarea cristalului ce o reflectă; aspectul asumat de divinitate depinde aşadar de «recipientul» său. Ibn ʻArabī pleacă în expunerea acestei idei de la un hadith în care se găseşte răspunsul la întrebarea referitoare la motivul pentru care a fost creată lumea: «Eu eram o comoară – spune Dumnezeu – ascunsă şi am iubit să fiu cunoscut; astfel am creat lumea… ca să mă cunoască.» Diverse lucrări, în special cele ale lui Henri Corbin, au pus în evidenţă că toată cosmogeneza lui Ibn ‘Arabi este în întregime hrănită din acest enunţ divin. În încercarea de a arăta cât mai clar rolul dragostei, Ibn ʻArabī trage două concluzii majore: pe de o parte, în plan macrocosmic, că întreaga creaţie îşi are originea în dragoste, pe de altă parte, din punct de vedere iniţiatic, că dragostea şi cunoaşterea – care sunt termenii cheie ai acestui hadith – sunt două lucruri distincte, dar inseparabile şi care, oricum, nu pot fi opuse unul altuia. Astfel universul este scos din neant numai datorită dragostei pe care Dumnezeu şi-o poartă sieşi; mişcarea care duce la existenţializare este o mişcare de dragoste «fără această dragoste, lumea nu ar fi apărut în sine, mişcarea sa din neant către existenţă este o mişcare de dragoste a Celui ce a creat-o Această mişcare care declanşează facerea lumii este dată de vibraţiile pe care le produce ”suflul celui Milostiv.”». Dumnezeu, expirând, sub presiunea dorinţei dragostei, dragoste inspirată de propria Sa frumuseţe, eliberează norul, altfel spus, materia primă care potenţial conţine toată Creaţia: Explicaţia pentru dragostea de sine a lui Dumnezeu este dedusă de Ibn ʻArabī din următorul hadith: «Dumnezeu este frumos şi iubeşte frumuseţea», a cărui permanentă citare în operele sale demonstrează că pentru el, cele două noţiuni, dragostea şi frumuseţea, sunt inseparabile. Ibn ʻArabī, în spiritul acestei credințe, se identifică cu orice parte a creației divine, cu orice doctrină, cu orice crez, într-o dragoste universală: «Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o mănăstire de călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka’ba pelerinului, tablele Torei şi cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia şi credinţa mea.»” – Fragment din conferința pe care o va susține, miercuri, 6 martie 2019, prof. univ. dr. George Grigore.

Intrarea este liberă.

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.