Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Bilanț în balans” de Florika Waltère   

33
florika waltere dialog

logo rubrica stress & the cities– Neîntrerupt am senzația că mă balansez într-un echilibru fragil. – Nu te mai căina, că ne încarci cu energie negativă! Gata, lasă primii ani traumatizanți din Vest în mileniul trecut! Acum tu te balansezi într-un bal de distracții și voiaje, iar nouă ne faci capul mare cu ce nu merge în lume și de ce nu merge și iar o iei de la capăt! Asta trăim și noi și încercăm să ne detașăm, dacă oricum nu putem schimba situația. Nu-i rostul nostru să contorizăm necazurile. Avem nevoie de idei care să ne îmbogățească viața, prin care s-o facem mai suportabilă. – Ei bine, atunci am să croșetez pentru voi success stories care să vă țină în iluzia că sunteți pe drumul presărat cu roze! – Chiar suntem! Ne fortificăm cu ce ne ne aduce mulțumire… Și cu amintirile frumoase. Pe-astea le cultivăm – Și ce facem cu cele odioase? – Încercăm să le uităm, ca să nu ne intoxicăm cu ele. Cum spun, selectează ce-i benefic din amintirile și visele tale, ca și din măruntele faptele cotidiene, pe care tu le alegi, le cultivi și le menții vii! [pauză] – Hai fii serioasă! Ce suntem noi, omul nou? Ce autodeterminare ne vânturi prin fața ochilor? Când de fapt suntem rostogolite de valuri și de vânturi… – Am soluția, facem acordul global: combinăm ambele viziuni la numitorul lor comun. Rămânem în centrul vârtejului, dar și al alegerii dacă o faci sau n-o faci. – Aș! L’homme propose et Dieu dispose! [Omul propune și Dumnezeu dispune] Să-l lăsăm pe Dumenzeu să hotărască! Căci eu nu sunt calificată să o fac în lumea asta haotică. – Bun aport, includem și credința! Când crezi în Dumnezeu, crezi și în tine.[pauză] – Hmmm, fapt e că punem cap la cap tot felul de crâmpeie și ne întindem cât ne ține plapuma. Ce mai? – Suntem circumscriși material. Care au mai mult consumă mai mult, se duc în excursii, au mașini frumoase… –  Te contrazic: suntem circumscriși de bagajul nostru sentimental și cultural, prin care ne tot refacem viața în maniera noastră proprie. – Poți să-i spui „balastul nostru psiho-cultural”. Din cauza celor trăite afectiv, devii sensibil la anumite evenimente exterioare, iar cele improprii se scurg fără urmă de pe tine precum ploaia de pe petalele de lotus. În timp ce tu absorbi ca un burete întâmplările relevante pentru tine… –Te înțeleg bine? Eu îmi aleg ce mi se-ntâmplă în viață? A, nu! Să nu-mi spui că mi-am rupt piciorul pentru că așa mi-am ales eu! – Nu mă refer la accidente, dar și din astea unele pot trece fără urmă, uitate. Hai să luăm emigrarea, care ne-a afectat pe toate: noi am ales-o. Unele am trecut prin ea ca peștele prin apă, altele ca peștele pe uscat. – Lasă emigrarea, că am rumegat-o până la sațietate. – Să luăm atunci pandemia, deși ne-am săturat și de ea. Este un exemplu bun de cum unii se dau de ceasul morții că nu se mai distrează, iar alții își trag sufletul în singurătate și creează… – Ce creație, Friț, dacă ești cu burta goală de când ți-ai pierdut job-ul? – Teoria chibritului pe care o facem se poate aplica și aici: unii s-au reprofilat rapid, trecând pe activități online sau recalifcări adaptate momentului, în timp ce alții stau paralizați cu mâna-ntinsă. – Nu! Nu stă în picioare: ăia care au dus-o bine înainte, o duc bine și acum. Iar săracii sărăcesc! – Vezi cum mă dezamăgești? Tot mercantil vorbești! Explici prin banii împuținați și nu prin pretențiile sporite ale consumatorilor. – Dragele mele, se vede cu ochiul liber! Alte idealuri în afară de consum nu avem. Credință și-au păstrat doar câțiva dintre noi… –  Unii și-au regăsit-o! – Prea puțini. Nu există un reviriment de credință, și nici de încredere. Ne mulțumim de azi pe mâine dacă avem ce consuma și ne e teamă să ne pierdem acest bun… – Ia mai schimbați tema cu teama! Hai să neîncărcăm pozitiv bateriile! Să negândim la ceva frumos,la copii, la dragoste, la prietenie! La… pilonii vieții noastre! Let’s think pink! [Hai să gândim în roz!]

– Nu-ți poți imagina ce miracol dătător de viață și energie, dar și de oboseală, de ce să mint, e un copil. Fiecare pas pe care-l face, fiecare nou sunet, gest sau mică descoperire a lumii, sunt o revelație pentru mine. Prin prisma copilului lumea și viața redevin fascinante. Ultima ei găselniță este că poate să-și pocnească palmele una de alta și nu mai contenește fericită cu jocul acesta. Iar dacă îți spune cineva cât de deșteaptă și frumoasă e, cazi pe spate de încântare. – Copiii ne dau șansa să vedem lumea prin ochii lor proaspeți. [pauză] Eu nu vin de acasă înzestrată cu încredere în mine. Copilul însă mi-a adus ca prin minune aplomb și siguranță în tot ce a survenit în viața noastră. Parcă mi-au crescut aripi și mi s-au limpezit ochii odată cu venirea lui. Îi mulțumesc lui, copilului, pentru natura mea regăsită și… împlinită. – Să vă mărturisesc și eu: înainte de a se naște copilul meu H, am avut câteva visuri cu premoniții, pe care de-abia în timp am reușit să le interpretez. Mă chinuiam să aflu un răspuns la cine este vinovat pentru povara acestui copil cu handicap, eu, părinții, bunicii sau străbunicii mei. [pauză] Am aflat după mult timp că cel mai mare dar pe care i-l poate da Dumnezeu unei femei este un copil neajutorat, anume ca să aibe ea grijă nestrămutată de el, încât acest dar de viață să poată trăi frumos, în neputința lui. Cu vârsta m-au lăsat puterile și i-am căutat un azil. Bun loc am găsit, cu ajutorul Celui de Sus! L-au acceptat după ce el s-a integrat de minune acolo. Eu lăsasem la direcție cartea de vizită cu poziția mea profesională. Directorul stabilimentului a studiat-o și mi-a făcut un mare compliment: „Doamnă, nu vă trebuie decât un singur titlu care să vă definească: mama copilului H”.

–  Hanna, patriarha, de opt copii ai grijă acasă! – Nu, nu, doar de cei patru copii de la copii. – În total sunt opt: patru mari, fiicele și ginerii, și patru nepoței. – Sunt încă în condiția fizică și materială să îi ajut. Mare bucurie am de la ei! Eu mi-aș fi dorit patru copii. – Iată că ai mai mulți! [pauză] De ce ai divorțat? Târziu, din câte am înțeles? –  L-am eliberat… după 24 de ani. El nu era om de familie. Fiicele nu l-au interesat. Umbla cu business-ul lui peste hotare. Eu la cabinet și cu fetele și cu părinții acasă. Părinții m-au ajutat, fără ei n-aș fi răzbit singură, adică cu un soț dezinteresat. – Fetele au o relație bună cu tatăl? – A, nu! El nu s-a ocupat de ele. De la el au reținut doar să nu aibă soți ca el. Și avem noroc cu soții lor, sunt oameni minunați, le iubesc, și pe ele și pe mine. – Reprezentați marea familie fericită pe cale de dispariție. – Da! Mi-am dat seama că am preluat de la părinții mei concluzia vieții lor: ce clădesc în familie și câtă dragoste dau alor mei, primesc cândva de la ei multiplu. Dacă unul nu răspunde, îi ai pe ceilalți care compensează. Totul e să-i păstrezi, să dai de la tine… – Ești biblică, Hanna, spui ca Pavel corintienilor: „iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sunt”. – Vezi? Nu e nou. Creștinătatea știe de două mii de ani. Eu sunt ancorată în sentimente. Cred că nimic din ce faci, din ce simți sau gândești nu e complet dacă nu e catalizat de iubire. Restul, cabinet, bani, bunuri, astea sunt transferabile sau recuperabile. Până și loviturile de natură familială sau materială le poți depăși dacă dai iubire. Iar când iubirea îți este împărtășită, ești semizeu, adică semizeiță. Ha-ha-ha, ginerele cel mare se lăuda cuiva din familie că are noroc de o comoară de soacră! [pauză] – Tu, Hanna, sau părinții tăi… pe voi nu v-a tras ața să vă întoarceți în Cehia? – Off, greu le-a fost să fugă din Praga invadată de ruși în ’68, lăsând totul în urmă…Nu. Eu eram copil, fratele meu s-a născut aici, părinții și-au re-clădit familia aici. Am fost des în vizită la Praga. Melancolici, desigur, la casa bunicilor, la morminte…

– Un an mi-ar fi de-ajuns, cu nopțile în brațele lui, să ne contopim suflarea și vorbele, să ne înțelegem din ochi. Aș simți că am trăit împlinită și m-aș consola pentru restul vieții. – Ești pretențioasă, amica! Bardul se mulțumea doar cu o oră! „O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor…/ O oră, și să mor”. – Era el într-un moment pasional, pe care voia să-l consume rapid. – Oho! Ești lipsită de sensibilitate: tu despoi romanța de farmec, o reduci la stereotipul carnal. – Nu fac decât să citesc textul. – Dar nu și contextul, că el trecea adesea pe la fereastra ei. – Doar o oră e rapid de tot! Putea să spună „o lună”. – Asta i-ar fi plasat deja în concubinaj la epoca aceea. Pe când o oră ar fi rămas secretă. [pauză] Dar tu nici cu un an n-ai rezolva echilibrul sufletesc pe viață. – Ba da, cu el, da! La armonia care ne învăluie în clipele noastre de tandrețe… – Și când a trecut anul și vine zâna rea și ți-l ia, nu rămâi dezamăgită, de el sau de zână,sau, cel mai rău, de tine, că n-ai fost în stare să-l păstrezi?

–  Noi visăm, fetelor, la un Făt-Frumos cu care să trăim fericite până la adânci bătrâneți, dar nu luăm în calcul că Feții-Frumoși visează la mai multe Cosânzene, ei nefiind monogami din fire. – Ha-ha-ha! Nu pleci de la ipoteza eronată că am fi noi monogame? Eu nu sunt! Și am trăit fericită cu doi Feți-Frumoși până când viața ne-a despărțit. Acum sper să îl întâlnesc pe al treilea. – Îți trebuie neapărat? Eu, de pildă, după divorțul dezastruos care a ținut zece ani, să mă pici cu ceară și nu mai îmi trebuie Făt-Frumos, nici călare, nici pe jos! – Tu ai avut o mare decepție. Asta nu înseamnă că e preferabilă viața de una singură. Și eu am căzut din al nouălea cer când m-a părăsit bărbată-miu, din motivul, plauzibil de altfel, că iubirea noastră se ofilise după șapte ani.– Ce spui? Dacă s-au împlinit cei șapte ani buclucași de mariaj trebuia el neapărat să reevalueze relația? Halal justificare! Motivul real e că Făt-Frumos nu mai este merituos! Deci nu mai există! Iată, ne-am dat seama în sfârșit și l-am demistificat! – Cum-necum, eu nu am renunțat la convingerea că undeva, cândva, îl voi afla pe acela care e jumătatea mea, că vom trăi împărtășindu-ne sensibilitatea și senzualitatea. [pauză] –  Așa e. Rar, dar e posibil. Yes, we can! Trebuie să fim deschise unui nou început. Lasă-te deci abordată! – Abordează și tu! Rolurile nu mai sunt fixe, din fericire! – Dar cum, fetelor? Cine îmi dă mie lecții de seducție la maturitate? Unde găsesc un compediu comasat în trei zile, care să nu mă scoată, totuși, din integritate? – Cu integritatea în ziua de azi stăm prost: vin situații noi în avalanșă peste noi! Și ce facem? –  Acceptăm schimbarea și ne pliem după ea, fără să ne pierdem ființa proprie! – Asta-i teoretic! Și practic? Să merg pe sârmă în dezechilibru între structura mea interioară și situația conjuncturală? – Exact, așa ai șansa să te reinventezi! – Adică să învăț să trăiesc în incertitudine? [pauză] – Cosânzenelor, voi așteptați să vă pice soluțiile cu Feți-Frumoși din cer! Uite, eu nu-s frumoasă și nici… focoasă. Sunt însă conștiincioasă, curajoasă și ambițioasă. Și-n felul ăsta sunt și norocoasă! – Hmmm, norocul ți l-ai făcut singură, pas cu pas, cu răbdare, te-ai orientat spre ținta ta, echilibrul dintre viața personală și profesională.

–  D-na dr. se îndepărtează de mine, cu felul ei supra-nonșalant și cu fumatul în lanț. De-abia mai dau de ea. – Ei, cum? E pe WhatsApp. Nu a venit și la întâlnirea noastră în nouă „fete” de la 50 de ani ai lui Cardi? Nu ne-am spus tot ce-aveam e suflet? Așa o limbuție demlt n-am mai avut. –  Frumos a fost! Cardi s-a emoționat la efuziunile noastre de prietenie: „Tu ne-ai adus raza de soare peste o zi care se anunța la fel de gris ca celelalte…” – Sau ailaltă felicitare: „Te-am admirat mereu și ne-am bucurat din inimă că una dintre noi reușește pe toată linia: cu linia siluetei, a ochilor și sprâncenelor, cu inteligență, spirit al datoriei și totodată cu savoir vivre. Ne-ai arătat cu al tău savoir faire cum să facem și noi, fiecare cât am putut. Ce mai, ești regina grațioasă a balului și te iubim!” [pauză] – Ce contrast: petrecerea de 50 de persoane la 50 de ani ai d-nei dr. a fost ca o masă la iarmaroc! – Fii și tu mai înțelegătoare! O cunosc pe d-na dr. de când era copil. Ea mai are nevoie de câțiva ani ca să se maturizeze. Ca să se poate ocupa cu ea însăși, să citească o carte, să asculte muzică sau să reflecteze la viața ei și a celorlalți. – Acum, în pandemie, îi lipsesc chiolhanurile cu grupul ei vesel. Îi trebuie societate vivace. – Mde, cât timp v-au obligat copiii să vă întâlniți la jocurile lor a mers și prietenia voastră. Acum copiii se aranjează între ei, e perfect pentru ei, dar ea are mai departe nevoie de jocuri! – Nu vreau să cred că prietenia noastră depinde de jocuri în nisip sau în gașcă. – Nu te amăgi, prieteniile de-o viață au devenit o excepție, ca și mariajul fericit până la sfârșitul zilelor. Noi, oamenii, am devenit prea individualiști și nu suntem dispuși să ne pliem după celălalt… Acceptă realitatea că tu și d-na dr. aveți interese intrinsece diferite. Or, în acest caz nu ai pierdut mult.

„ – Nu, nu ai nicio scuză că te-ai îndepărat de d-na doctor! – Dar am căutat-o, insistent o vreme. Ea a rărit-o treptat cu mine, până a dispărut. Așa am dedus că s-a reorientat spre alte prietenii. – Nici vorbă, nu se poate: voi două ați fost primele care v-ați găsit aici în Vest și ne-ați adunat și pe noi în jurul vostru. Copiii voștri au fost împreună la prostii și la sporturi și i-au strâns și pe ai noștri. – Nu-i nevoie să-mi explici cât de apropiate am fost, chiar în drame personale, șomaj, divorțuri, mutări. [pauză] De-asta sunt descurajată, ba nu, frustrată, și mă simt inoportună în viața ei. – Cum să fii inoportună, când ea a avut nevoie de prieteni după tragedia ce s-a abătut asupra ei? – Ce vrei să spui? E sănătoasă? – Tu de când nu mai știi de ea? [pauză] – De 7-8 luni. – Nu știi că… a murit… – Aoleu? – Fiica ei mai mare. [pauză] – Cumplit! Nu, nu știu nimic. Nu se poate! Fata era bine-merci, cu diploma în buzunar. Când a fost asta? – I-a făcut parastas de 6 luni. [pauză] – Trebuie să mă duc la ea să-i cer iertare, că m-am gândit numai la mine, la frustrările mele imaginare. Înfiorător, sărmana de ea, prin ce trece! Copiii au fost totul pentru ea, mereu.” Și visul meu se termină cu mine la ea în cabinet, eu căzându-i la piept și plângând amândouă în hohote după fiica ei iubită. [pauză] – Interesant, înseamnă că te roade adânc ruptura asta. – Incontestabil. Dar ce căi abile inventează subconștientul ca să mă tulbure: a inversat copiii, adică a luat fiicele de la prietena ei, cardiologa, lăsând pe fiii ei, pe lumina ochilor ei, în afara visului. – Vezi ce semn bun ai primit? Caut-o! Poate are nevoie de o vorbă de ajutor.

–  Nu, n-aș lua tinerețea de la capăt. Noi n-am avut libertate de alegere. – Acum ai avea prea multe alegeri, te-ar dezorienta l’embarras du choix infini. [dificultatea alegerii infinite] – Nu, nu aș vrea să trăiesc din nou nehotărârea tinereții, nesiguranța și neputința ei, aruncatul cu capul înainte, toate demersurile regretabile împotriva propriei tale naturi, pe care nu ai cum să ți-o cunoști încă. – Nu e natura proprie tocmai carapacea în care te închistezi cu anii? – Poate, dar ajungi să te simți bine în ea, nu-ți mai dai seama că e grea și că te ostenește. [pauză] –  Loviturile grele sunt la urma urmelor șocuri utile care te trezesc din iluzii sau din letargii și te obligă să te schimbi, ca să reziști. – Se cheamă că învățăm din șocuri și din opinteli? – E cea mai sigură metodă! Ce-ar fi dacă am primi 100% ceea ce ne dorim? Dacă am plănui totul infailibil? – Cum să fim infailibile? Nu o ducem din eroare în eroare, chiar și când ținem cont de sfaturi și de experiențe? Pur și simplu fiindcă se schimbă contextul. – Oho, câte sfaturi bune n-am primit noi în viața noastră! Am fost oare suficient de deștepte ca să le și urmăm? Lăsăm lucrurile să curgă în voia lor. Gândiți-vă numai de câte ori zicem „ce noroc am avut!” – Fetelor,una peste alta, înțeleg că ne place să bilanțăm pozitiv! Ne-am strecurat prin viață ca prin urechile acului: nu au căzut bombe pe noi, nu am fost puse la probe extreme în lagăre de deportare sau de emigrare. Nici închise sau… în cămașă de forță, deși de constrângeri nu am dus lipsă. Vreau să spun că am rămas întregi. – Las’ că unele traume ne-au minat interior, insidios, ne-au și îmbolnăvit. – De ce vezi tu mereu jumătatea goală? Nu ne dă bunul Dumnezeuo viață mai bună decât suntem noi în stare să ne-o punem la cale? – De acord, dar nu stăm leneșe cu mâinile-n sân. Nu pregetăm să ne reînnoim, cu efort. Așa descoperim în noi resurse la care n-am visat, prin care ne facem viața mai frumoasă. Pentru noi, pentru copiii noștri, pentru iubiții noștri, casa noastră… prietenia noastră. – Mai ales, rămânem împreună!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.