– Nu mai face inutil pe modesta și pe patrioata că vrei bilet la Tarom, că ei zboară tot cu Antonovurile alea din regimul trecut. E periculos. Lasă să-ți ia secretara biletul standard la Lufthansa business. – Da, cred că e rezonabil ce-mi spui. [pauză] Fii pe pace, mă voi descurca. Sunt om mare și nu e prima delegație. – Nu mai am încredere în cei de la București; sunt sceptic că vei avea vreun rezultat cu ei. Să nu crezi că ai să faci mare scofală acolo pentru firma ta. – Compania dorește, ca și în celelalte țări, o cooperare durabilă de tip win-win. Au ambele părți de câștigat, chiar și numai dacă românii cumpără câteva produse performante sau doar know-how ca să le optimizeze pe ale lor. – Nu-ți face iluzii, baronii de acolo umblă cu limba scoasă după finanțe; au nevoie doar de capitalul investitorului, nu și de controlul lui. [pauză] – Știi că sunt la București și amicii noștri, cei doi regaliști din Mannheim? – Doar n-o să-ți pierzi timpul cu ei… Ai să te gândești puțin și la mine? – Dacă voi avea timp…
– Veniți din Franța, madam? – Nu, m-am îmbarcat aici. Dar dvs.? [pauză] – Din America. – Stați mult timp la București, sir? – Lucrez la București pentru o firmă de semiconductori din Hong Kong. Mergeți și dvs. pentru afaceri la București? – Eu sunt româncă, lucrez în Germania și merg doar câteva zile în interes de serviciu. – Eu lucrez de un an în România. Este o piață de emergență pentru multe domenii. – Cum ar fi? – Metalurgie, electronică, medicamente, transporturi navale… [pauză] – Cum lucrează românii? – Dacă știi să-i alegi și să-i motivezi sunt oameni harnici și inventivi… cu disciplina stau mai prost… și vorbesc prea mult… [pauză] Pot să vă duc acasă? Pe mine vine să mă ia șoferul de la firmă. – Voi sta la părinții mei într-un cartier din partea cealaltă a orașului și pot să iau un taxi. – Nu sunt mereu taxiuri la aeroport, de-asta m-am oferit. [pauză] – În cazul acesta vă mulțumesc, sir. [pauză] Ați aflat de Festivalul „Enescu”? – Oh, da, sigur, cei doi mari români ai dvs., Enescu și Eminescu, dar și Brâncuși. Păcat că eu nu prea am timp. Oricum, am auzit că nu se mai găsesc bilete. – Dacă nu aveți nimic de făcut poimâine seară, eu am primit două bilete de la prieteni… – Cu mare plăcere, luați și cartea mea de vizită, în caz că survine ceva.
– Trebuie să mă scuz, cred că am ațipit la Adagio, dar bine că m-a trezit Allegro maestoso… – Nu v-a inspirat partitura? – Dimpotrivă, m-am relaxat perfect în acele minute mai lente… maestrul Barenboim cu orchestra lui din Chicago e mare virtuoz. Nu dirijează și la Berlin? – Ba da, acolo e permanent. – Mă simt ca nou născut: e reconfortant spațiul acesta muzical, cu societate de clasă. Vă mulțumesc că mi-ați oferit ocazia. Trebuie să îmi fac loc în program și pentru muzică din când în când. Când reveniți la București, my lady? – Poate la anu’… – Aveți timp acum? Putem să mergem la o terasă, poate la Doina?
– E complicată lumea de afaceri la București? – De fapt nu, pentru că sunt multe zone de dezvoltare. Însă relațiile sunt încurcate, intransparente… Ca și în Rusia… – Dacă sunteți aici fără familie, nu obosiți sau nu vă plictisiți numai cu muncă, muncă? [pauză] – Aș vrea să vă arăt ceva, dar îmi trebuie o bucățică de hărtie. – E bună hârtiuța aceasta albastră? – Sigur, iată: aceasta e linia vieții, iar aici cresc sau scad faptele tale și legăturile tale umane. – Ce frumos scrieți! – Ce mulți ani am caligrafiat eu în școală, my lady! – Mi-e rușine, eu scriu oribil… – Să vă arăt: când ajungi în punctul acesta de zenit, dacă ești puțin conștient, te uiți în urmă și în perspectivă, la ce ai făcut și ce mai poți încă să faci. Așa dai tu un sens vieții tale. Eu mai am de mers până acolo… Poate nici nu sunt pe calea mea optimă… – C’est la vie moderne [așa-i viața de azi], ne fură goana după confort și carieră și nu ne mai preocupăm de sensul vieții noastre… – Sensul îl dăm noi, my lady, după cum ne alegem și ne trăim în fapt povestea pe care ne-o scriem noi, cu credințele pe care le punem în ea… Altfel dispărem, fără mesaj, fără feeling, fără urmă… Toți trăim, dar diferența o facem și ne-o facem prin cum trăim. [pauză] – Pot să păstrez eu bilețelul albastru? – Vă rog, my lady! Îl putem reevalua peste… cinci ani. [pauză] – V-ați făcut prieteni printre români? – Vă spuneam că sunteți un popor foarte comunicativ, prea comunicativ pentru mine. Când suntem la unele ocazii de firmă, nu pot să țin pasul cu ce vorbesc oamenii, deși învăț româna constant. – Nu vă faceți griji, bucureștenii vorbesc mult mai repede decât românii din restul țării. – Să știți că am observat asta, la Târgoviște, la Reșița sau la Iași. [pauză] – Înțeleg că sunteți destul de însingurat în orașul acesta petrecăreț. [pauză] Nu v-ar place să faceți cunoștință cu o prietenă de-a mea din facultate? O fată mai retrasă, dar sensibilă și cultivată, care vorbește bine engleza. – Iertați-mă, sunt bine în apele mele…[pauză] Dar poate aveți dreptate, dacă și ea e de acord, cine știe? [pauză] Plouă, permiteți-mi să vă iau sub umbrelă… Ce șal fin purtați… – Vă place? E din țara dvs.
– Frumoasă poezie romantică de Yeats ați găsit pentru mine, deși este elegiacă. Are ”a sad touch of lost friendship”. [o tentă tristă de prietenie pierdută] Nu e cazul, you’ve found a friend, cheer up! [ați găsit un prieten, e motiv de bucurie] Eu pot să fiu abătută, căci pe aeroport la plecare mi s-a furat din valiză inelul acela cu perlă mare, pe care l-am purtat în ultima seară. Îl cumpărasem ca suvenir acum trei ani din Singapore, doar pe el, alte obiecte artistice fiind inaccesibil de scumpe. – Nu merită, my lady, să te superi pentru o podoabă, prietenia pe care am găsit-o noi e mult mai prețioasă.
Germania
