15.7 C
București, RO
marți, 6 decembrie 2022
Acasă Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Glissando” de Florika Waltère

Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Glissando” de Florika Waltère

16
diaspora florika waltere

logo rubrica stress & the cities– Prin salon trec fete-ncoa și-ncolo/ vorbind de Micheangelo… – Ce bine le potrivești tu, Arta! Ne pui acum și pe versuri, nu numai pe scenă! – Nu-s ale mele. Așa scria T. S. Eliot la început de secol XX, în The Love Song of J. A. P... ”In the room the women come and go/ Talking of Micheangelo.” – Parol, nu suntem noi cucoanele din Londra care vorbesc de Michelangelo, suntem însă la Berlin și vorbim de Brâncuși din Centre Pompidou și de la Târgu Jiu.  – Și defilăm în voioșie pe covorul roșu la parada modei! – Ce efort fizic și de fantezie, manechinelor, să ne schimbăm de șapte ori! – Să fi primit și noi măcar o floare! – Păi, n-am desfăcut șampania la sfârșit, când eram pavoazate cu toaletele de serată? – Am desfăcut șampania noastră, nu ne-a făcut-o nimeni cadou! [pauză] – Ești supărată? Noi suntem în aceeași situație și nu ne supărăm. – Da’ ce-s eu? Bătaie de joc? – A cui, draga noastră? Cine te-a jgnit? – Săptămâni întregi am cotrobăit prin dulapuri ca să încropesc cele șapte toalete pentru paradă, le-am cărat cu geamantanul, am transpirat cu scena, covorul roșu, stația, reflectoarele, bufetul… Și pe urmă să se uite cu fundul la mine? [pauză] – Cine, dragă? Membrii s-au distrat, ne-au aplaudat…  – La rochiile de epocă ne-au ovaționat! – Ba mai mult la alea de plajă! – Aiurea, s-au îmbuibat la bufet și ne-au dat cu tifla. Tot pe noi ne-au lăsat să strângem după ce s-a spart petrecerea. – Da’ tu nu știi că asta-i schema? – Și n-ai fost singură: șapte ne-am dat în spectacol pe scenă, cu bucurie, cine mai era ca noi? Și tot noi am adunat gunoiul! – Copilași, nu vă impacientați! Am avut un scop nobil, am amuzat publicul într-o noapte rece de iarnă, cu mode, mișcare, comentariu, muzică… Ne-am simțit grozav împreună! – Nu mă prosti cu apă chioară, d-na Preș! N-au dat două cepe pe scopul nobil, pe cheltuiala, pe timpul și pe munca noastră! [pauză] – Draga mea, d-na Preș are dreptate! Se poate însă că parada noastră, doar la două săptămâni după Centenarul glorios, a fost prea multă petrecere, chiar și pentru cei tineri. – Ai dreptate, Finanțisto: toată suflarea umblă acum bezmetică să cumpere cadouri de Crăciun, nu să primească spectacole pe gratis de la noi. Trebuie să-i înțelegem pe oameni, că vor și ei să cheltuiască și să dăruiască, nu numai noi… – Mă enervați: dacă la Centenar au fost o sută de petrecăreți, de ce n-au venit nici măcar pe jumătate acum? – Au venit… pe sfert!   – Da, mereu aceiași și iar aceiași membri. – Unii sunt statornici. Pe alții n-ai cum să-i forțezi, dacă ei nu simt… – Mai e ceva: înainte de Crăciun suntem bombardați cu petreceri, de firmă, de departament, de proiect… – De la primărie, ale vecinilor de pe stradă, de la clubul sportiv. – Exact, vin peste noi într-o supraofertă decadentă, până la sațietate. – Nu mă convingeți! A fost o mare măgărie și gata. Data viitoare nu mă mai prindeți nici pe mine! Ce-s eu, o proastă? Să vin de la 30 de km? Pentru cine? – Pentru noi!  – Și pentru tine! – Copilași, pentru noi facem asta, ne facem viața noastră socio-culturală! Mai nou dăm publicului tânăr și distracții, panem et circenses, ca astă-seară, ca să putem strecura și artă românească sau patriotism… – Tu o faci pentru noi, doamna Preș! Dar noi nu știm pentru cine o facem. Poate pentru tine, ca să nu te dezamăgim… – Așa-i. Doamna Preș, din reciprocitate o facem. Altfel, solidaritatea, patriotismul sunt cuvinte prea mari pentru noi… – Oameni buni, nu pricepeți? Noi ne facem cadrul și stilul de viață, principiile și idealurile! N-o să ni le facă alții! – C’est la vie: „la distracții înainte, la război înapoi”. – Ce aiureală, Finanțisto? Ce război? Un picuț de bunăvoință și de muncă numești tu război? – Încerc și eu să înțeleg publicul nostru… extenuat de supraofertă.

– Cunosc mulți români intelectuali care sunt de mult aici și sunt bine situați. Am căutat să îi atrag și le-am spus că facem acțiuni culturale reușite. S-au declarat reticenți față de români, fiindcă îi suspectează atât pe cei care organizează, cât și pe cei care vin acolo.   – Au fost vreodată la o întâlnire ca să-și facă o părere despre oameni? – Nu vor din principiu. – Dacă sunt așa de suspicioși, ar putea să sprijine asociația măcar cu pârlita aia de cotizație anuală, ca să manifeste un minim interes românesc. Avem și câțiva membri dintr-aceștia, care spun că e bine ce facem, dar nu au timp să vină. Vin poate o dată pe an, însă sunt buni platnici.

– Ufff, bine că s-a retras! – Dar pe cine alegem în locul ei? – Pe cutare! – Prea vorbește păsărește, nu poți s-o lași să vorbească în față… – Toate vorbim aici păsărește, după atâția ani. Nu poți traduce chestii specifice sistemului, de pildă Elterngeld cu „alocație parentală”. Riști să rămână ai noștri pe gânduri cu ce ai vrut să spui și să-ți piardă firul sfatului… – Dar ea împestrițează cu cuvinte nemțești cele mai banale și mai traductibile pasaje. – Multe facem așa… nu chiar așa, dar nici departe. – Chiar mă întreb de ce, că suntem fete cu carte. Să nu-mi spuneți acum că după ce ți-ai luat diploma universitară în România și ai venit aici la 20-30 de ani, nu mai ești în stare să-ți găsești cuvintele uzuale în română. – Ia n-o mai forfecați! E snoabă și gata! Așa e ea de la natură. – Nu e ea snoabă; suntem noi prea în banca noastră de imigrante inhibate și ea ne dă clase cum să fim degajate! – Dacă ție ți se pare degajare fandoseala ei de fațadă… – Ea e o fațadă! – Știți ce? M-am plictisit de persoana asta low level. [fără nivel]. Alta la rând!

– Ai fost de față când s-au întâlnit ele două? – Nu. Da’ știu că după asta ea s-a supărat pe noi și a trimis la toți membri un email furios de la revedere. Acum ajung la mine măciucile ei otrăvite cu care aruncă după noi pe FaceBook. Ne încondeiază drept „cuib de reacționari”. Da’ din ce s-au luat? – De la Putin! – Cum, de la prima vedere? – Din primele trei minute erau cu degetul pe trăgaciul kalașnicovului! Pătimașe, gata să se împuște! Analista noastră politică era, desigur, contra Putin și nu-l scotea din „criminalul care umblă cu oligarhii și cu javra de Lavrov după el”. Dar ea era pro Putin cu îndârjire! – Ei, lasă-mă! Cum poți să fii pro Putin când vii din România? – Uite că ea este și turuia tiradele pro Putin cu care ne spală pe creier TV-ul german la unison. – Dacă ea crede și nu cercetează opinia guvernamentală unică, atunci crede tot ce vede la TV! – Păi, să emigreaze, dragă, în țara model, la ruși sau… în China!

– Ce lux să servim la bufetul asociației icre tricolore: roșii de somon, albe de crap și icre negre de sturion. – Înainte era un lux, acum e decadență, ni le putem oferi oricând. – Nici chiar așa, poate doar pe cele roșii și pe cele de crap. – Îți plac astea negre? – Sunt delicioase, le simți granulația, izul pescăresc. Ne răsfeți cu delicatese scumpe! – Sunt fake [false], din alge, costă 4€ 100g la REWE. – Iluzia e perfectă! [pauză] Cât am stat în țară n-am avut norocul să mănânc icre negre, dar știu că se dădeau pe circuit închis. – Nici eu. Doar roșii, dar și alea numai câțiva ani, cât timp s-au găsit la Dunărea la gramaj și la bufetul Operei, ca tartine, care costau 5 lei. – Ei, la asociație le mâncăm gratis la fiecare întâlnire, trai neneacă! – Icrele noastre de crap s-au dat ca pâinea caldă și la Festivalul Națiunilor… – Da, sigur, dar de-abia spre spartul târgului, ca și salata de vinete, când în sfârșit a apărut „Gură mare” cu pâinile, pe care singură se oferise să le-aducă. A venit târziu, s-a servit cu de toate și s-a așezat tacticos la vorbă și la fumat…   – Hai, uită, c-am ieșit foarte bine! Am vândut tot! Cel puțin indienii stăteau la coadă la preparatele de post. – „Bio-prăjitura” a bătut recordul. Ce nume inspirat i-ați dat colivei! Delicioasă! Cine v-a făcut-o? – Ei, cine? Felicia, tot ea, mereu!

– A zburat privighetoarea noastră din colivie… Și-a dres cântul, publicul, cuibul, jobul, Deutschkurs; a fost ascultătoare, s-a recalificat, a avansat… apoi și-a luat zborul de la noi! – N-au procedat la fel de neprincipial și asistentele medicale de la primul Deutschkurs? – Îhî, pentru ele am inițiat cursul acela, cu scandal la primărie… Povestea aia urâtă, că voiau să ne dea bani pentru curs, dar au durat atâta aprobările, încât am început cursul pentru asistente de capul nostru, iar primăria s-au supărat pe noi că nu le-am luat banii prevăzuți în buget! – Ha-ha-ha! Da’ asistentele de ce s-au supărat? – Ele nu s-au supărat, au fost happy: cum și-au luat certificatul de limbă B1 și saltul salarial, au schimbat serviciul de la azil la chirurgie, radiologie etc. și au trecut la alte griji, legitime de fapt: case, aici și-n țară, nunți, botezuri, chiolhanuri… Ce să facă ele la întâlnirile de istorie sau de artă românească de la asociație? – A, la categoria neprincipială îi avem și pe „sezonieri”. Aceia într-un du-te-vino tenace, care apar din Crăciun în Paște la biserică sau la asociație, taman înainte de donațiile de sărbători, ca să le încaseze, în numerar sau obiecte. – Ha-ha-ha, tot „sezonieri” sunt și părinții, care se iau la harță între ei cum să-și bage copiii în echipa de colindat, ca să facă bani și să-și cumpere smartphone-uri de ultimă generație… – Știu, mi se plângea Edu că părinții nu-și aduc copiii la orele de română și nici la repetițiile colindelor, dar o bombardează cu mailuri să-i ia la colindat, iar ea nu are decât șapte locuri în mașină! – Un părinte de-ăsta înfipt ar putea să se ofere măcar ca șofer. – Și ne mai mirăm cum sunt copiii lor… – Să nu îi uităm pe „sezonierii” noștri de campanie electorală! Trei de-ai noștri de ne-bază s-au înfipt pe listele pentru aleșii străinilor de la primărie: „Contra”, cel cu „N-am timp, nu pot” și al treilea, „Vânătorul de minijob”. – Ha-ha-ha! Exact cverulenții s-au înscris, cei cu „interesul poartă fesul”: apar când trebuie să-și lărgească masa de alegători pentru oarece posturi care se împart cu tam-tam la migranți, ca să demonstreze că au și aceștia funcții. – Și? Fac vreo scofală acolo? – S-au înscris pe o listă EE, adică est-europeană. Dar sunt numai români pe ea, nici picior de ceh sau polonez. Nu e clar ce sarcini au, dar se duc la câteva ședințe pe an, plătite cu 100 € bucata. – Copilași, cineva trebuie să fie și din partea noastră acolo. Altfel ne reprezintă turcii și marocanii, care își trag de acolo încă o moschee, plus alte avantaje pentru nevestele care stau acasă cu cinci-șase copii. – Și ai noștri ce pot să facă pentru noi? – S-au pupat între ei la început, dar nu au făcut altceva decât varză prin ce funcționa bine și zarvă printre membri. [pauză] Notoriu printre ei e membrul nostru care promite medial fapte mari, că „va trage el brazde planetare”. – Inspirată vorbă! Dă bine la nemți ceva exotic de la Zamolxe. N-au fost ei atinși de morbul lui Nietzsche, de Zarathustra, acum 150 de ani? Varză, brazdă, zarvă… vor face la primărie ce-au făcut și la noi! – Ah, și-n somn mă luam la harță cu vizionarul nostru: în vis se făcea că el își prezenta viziunile planetare pe ecranul de proiecție al asociației. Atâta l-a sucit și l-a răsucit până l-a scos din țâțâni și a trebuit să-l dezmembrăm și să-l aruncăm la gunoi! [pauză] Nu! Nu fac nimic, nici măcar act de prezență. Până acum n-au pus nimic pe picioare; nici numele listei nu au fost în stare să-l schimbe: din EE în Lista românească. Ar obține voturi masive de la românii din zonă, care s-ar bucura să aibă un om de-al lor la primărie. – Las’ să ia voturi Lista turcească și Lista marocană, de la clanurile lor! – Doamna Preș, ne cunoaștem cantindanții: ei nu sunt acolo să servească, ei așteaptă niște ciozvârte, pe care le aruncă statul la populație cu ambele mâini. [pauză] – Oricum, trebuie să ai fler unde să te înfigi.  [pauză] – Vezi, d-na Preș? Tu nu te-ai băgat pe liste și nu exiști pentru publicul larg… Nu ești suficient de mobilă, nu ești adaptată, în consecință nu ești dășteaptă.

– Da, vecine, ce vânt te aduce? – Ți-am trimis acum câteva zile meniul de la terasa de pe Rin, care e mai variat și cu prețuri mai mici decât unde mergem de obicei… – Da. Și eu ți-am trimis o invitație, a mea personală, pentru săptămâna viitoare, la prezentarea unui roman scris viguros, nuanțat, de un membru de-al nostru. – A, da, am primit-o, dar știi că nu mă interesează chestiile culturale. – Atunci e clar, avem interese diferite: tu culinare și eu culturale… – Ei, n-o lua așa! – Păi, cum s-o iau? Eu pregătesc, nu o friptură, ci o întâlnire pentru prieteni, cu roman, cu comentarii, cu imagini „din teritoriu”, iar tu îmi spui că nu te interesează. – Mie nu-mi place literatura modernă! – Dar poate îți place ce îți spun eu din punctul meu de vedere asupra ei. Altfel, zău, pe mine friptura nu mă interesează deloc!

– Eu nu vreau tema asta de călătorie. Eu călătoresc în concediu cât și unde poftesc. – Avem altă temă, deocamdată? Propui tu altă prelegere? [pauză] Noi aceștia câțiva suntem nucleul, ca atare marșăm cu propunerea unuia sau altuia dintre noi, de dragul prieteniei, al grupului. Am depășit democrația, am evoluat în prietenie! – Sincer, nu mă interesează! Am oricum în ziua aia o invitație la dans. – Cred că și amica cealaltă tot la dans se duce. Și eu m-aș duce, dacă n-am fi trimis invitația la membri și prin asta e bătută în cuie! [pauză] Păcat, se dizolvă… der harte Kern. [nucleul de bază] Cineva trebuie să depună un minim efort constant. – Dar de ce tot noi, mereu noi? – Eu cred că merită, pentru noi în primul rând. Îmi pare rău, așa, în general, de coeziunea diluată… Oți fi voi bănățenii fruncea, și de-asta v-am ajutat la seara voastră cu „Timișoara 2021”, dar nu vreți să știți că prieteniile și grupurile se cultivă în dublu sens. [pauză] Rămân cu mulțumirea că v-ați cunoscut la noi și că sunteți bune prietene.

– Fixistă mai este și Secre a noastră! Un-doi, ce scrie la statut? Mi se pare că și doarme cu statutul sub pernă. Și rămâne cantonată în sistem, cu demersuri lungi și greoaie… Poate se potrivește ajutorul ei pentru un nevoiaș, dacă între timp… n-a murit pacientul.   – Bine, bine, însă pentru familii sau pentru situații de durată, trebuie să fii conform cu  sistemul, după cum rezonează Secre… – Da…, da’ la o urgență, tot d-na Preș te salvează, cu relațiile ei particulare și cu Dumnezeu înainte. – Bine că se înțeleg ele două și-și pasează cazurile de la una la alta.

– Îmi cer scuze. Acum regret ce-am făcut. Mai face omul și greșeli. Mai uită-le și tu! E păcat pentru noi să nu refacem asociația. [pauză] – Aș uita eu, dacă m-ai fi ofensat doar pe mine. Dar tu ai otrăvit cu mailuri o sută de oameni care s-au scârbit de asociație. – Nu s-au scârbit deloc! V-au susținut pe voi, „conservatorii” și mai abitir contra mea. [pauză] – Of, e bine și mai târziu… ca să reevaluezi, dar ca să recuperezi este… too late! Sorry.

– De când am desființat asociația nu se mai întâmplă nimic interesant… Și de câte ori te văd îmi amintesc ce spectacole splendide ai aranjat cu noi! – Și eu când te văd pe tine, Mezzo-Soprano, îmi amintesc ce frumos ai interpretat din Carmen și din Céline Dion…   – Ce păcat! Pe zi ce trece văd cum legăturile umane se fragmentează pe grupuscule virtuale pe whatsapp etc., preocupate de ce mănânci, unde te miști în momentul de față, cum îți lărgești buzele sau sânii, rețete de mici. [pauză] Vorbeam și cu Arta că tare ne-ar mai place să ieșim din nou pe scenă… – Nicio problemă, Mezzo: reluăm spectacolele și restul! Te alegem pe tine președintă, pe Arta vice, și le organizați voi! – Ah, eu stau șapte ore pe zi la cabinet. – Doar șapte? Eu la vârsta ta stăteam zece! Iar sâmbăta lucram la asociație. Aveam și doi copii acasă. [pauză] Am oricum o consolare: că nu sunt singura să regrete că am închis prăvălia.

– Poetule, nu lua săltăreț anii noștri comunitari, că bați…în derizoriu. Tu ai fost în prima linie, fie și numai temporar, și știi că asociația s-a născut din aspirația noastră să trăim cultural românește la un nivel elevat… – Tinerii, bată-i vina: s-au întâlnit la noi ca să-și înjghebe găști cu care să bată restaurantele. – Lasă-i pe tineri, că ei ticăie altfel. Degeaba îi învinovățim pe ei de lene și nepăsare. De fapt fiecare dintre noi putea să se implice mai serios, fie la scenă deschisă, fie la calculator și telefon, adică la scris și la relaționat. [pauză] – Recunosc, albinuțo, aș fi putut să dau un exemplu mai viabil. Dar știi cât mă chinuie boala de doi ani… – Dar boala nu te ia de la ordinator, unde stai cu orele. [pauză] Concluzia mea amară e că nouă, românilor, ne lipsește simțul comunitar, de grup sau național, întemeiat pe valori profunde, împărtășite și cultivate de noi toți.   – Avem lacune majore de educație, albinuțo: suntem nestatornici, într-un glissando de la un afect național la altul… – Lacunele sunt de auto-educație, poetule, căci nu mai suntem copii. [pauză] De ce au căzut britanicii într-o tristețe națională la moartea reginei și au stat zile în șir la coadă la sicriul ei? – Cinste lor, albinuțo! Că o cinstesc cum se cuvine pe aceea care a simbolizat neabătut devotamentul, disciplina, discreția, umorul… lor, al britanicilor. – Absolutely! Canadienii și australienii vor să rămână în continuare supuși ai Coroanei Britanice, deși sunt independenți economic și politic, fiind conștienți de valoarea simbolurilor, a tradițiilor și a statorniciei pentru o națiune. [pauză] Cu constanță trebuie să ne cultivăm simbolurile. Noi, nu străinii! Scuză-mi te rog litania și sensibilitățile. I take it personally, căci mă simt vizată personal. Merci oricum că pot să-ți plâng pe umăr… fără să te superi.

– Ia auziți ce ditirambi ne înalță un membru de bază! „Neimplicarea tinerilor mă surprinde, căci ei au copii aici în Germania și le place să se înțeleagă cu copiii lor în limba maternă și să păstreze pentru ei cultura, tradițiile și obiceiurile (bune!) românești. Justificarea pe care le-o găsesc este că muncesc din greu, încât nu mai fac față să se întâlnească cu cultura română nici măcar o sâmbătă pe lună.” – Dar acești amărâți dau doar pe la Secre, să le scrie cereri și formulare. Pe noi ne frecventează tinerii doctori, ingineri, profesori, IT-iști și afaceriști… – Scrie el mai departe: „Sau tinerilor le ajunge cât socializează în găștile lor sau pe telefonul mobil. Stau încontinuu cu el în mână și au impresia că știu tot, dar și-au pulverizat tot timpul.” – Da, a înțeles bine miezul problemei. – Toți l-au înțeles, dar nu s-au mișcat din papucii lor! – Mai departe ne zice: „Desigur ca mulți vor regreta oaza noastră de cultură, locul unde ne puteam împărtăși părerile și sentimentele. Îmi amintesc cum spiritul democrației dezlănțuite a bântuit și la noi o dată… Unii s-au implicat cât erau ei în stare, alții cu tot sufletul, patriotismul, inteligența, experiența și dăruirea de care sunt capabili. Aici intri și tu, care”… etc. etc., exagerează aici susținătorul nostru moral. [pauză] Ei, dragilor, ce n-am făcut bine? Trebuia să o ținem așa mai departe, cu aceiași veterani extenuați și cu aceleași teme? – Secre și d-na Preș, voi v-ați dus sarcinia la bun sfârșit și sper că dormiți acum ceva mai liniștite! – Da, ne consolează și susținătorul nostru: „Ca orice acțiune cu rezultat rarissim sau excelent, care are prețul ei, munca voastră a fost nu numai exagerată, pot spune enormă! Sunt convins că de multe ori erați cu «nervii în batistă», oricât de motivați sufletește erați… mai ales atunci când ceva era necesar pentru imaginea asociației! Imaginea și acțiunea respectivă trebuiau să iasă f. f. bine sau excelent” etc, etc, iar exagerează. – Foarte frumos! Vezi? Oamenii deosebiți au fost în rezonanță. Te-a consolat puțin, nu-i așa? – Da! I-am mulțumit că este un stâlp… moral și că îmi dă impulsul să urmez căi noi de desfășurare.

Germania

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: