-1.9 C
București, RO
miercuri, 19 februarie 2025
Acasă Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Incognito gri” de Florika...

Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Incognito gri” de Florika Waltère

20
autumn

logo rubrica stress & the cities– În ce loc inspirat mi-ai dat întâlnire! – Nu-i frumos? Prietena din Olanda mă roagă să pun din an în paște lumină la locurile părinților ei. E și o bancă acolo. Vino! [o oră mai târziu] – Arată bine florile și loturile așa cum le-ngrijești! Acum poți să te-odihnești. – Gigi, merci de hărnicie! – Îmi plac florile și pământul lor. Îmi place să te văd cum te implici în tot ce faci. Totul îmi place la tine. – Și mie îmi plac incantațiilepe care mi le cânți… în cimitir, Gigi. Tu-i faci pe morți să freamăte în somnul lor de veci! Mai ales pe femei, de pe și de sub pământ… Ai tu șarmul tău frust, vital, adevărat. Ești veșnic pus pe-namorat, cum zice rapsodul, „Fă-mă, Doamne, val de tei şi m-aruncă între femei.”[pauză] – Știi ce spaimă mă încearcă deseori? – Tu și spaime? Tu reușești să te simți excepțional în împrejurări… banale. Ești un optimist înnăscut, de-asta te iubesc. Ești ca un catarg de încredere, inexpugnabil. [pauză] – Mi-e teamă de momentul când voi avea în față femeia dorită și doritoare și nu voi mai avea erecție. – Ha-ha-ha! Vei ști tu cu ce mijloace alternative să fericești și femeia și pe tine. Cu vorba ta dulce de la București… – Aș! Spaima rămâne. 

Soțul meu fără cununie, putem să-l numim Sofc… Putem să vorbim despre el ca de un amic bizar… – Cât de mult stă pe-acasă? – Nu stă cu noi! Ne vizitează ocazional, dar nu doarme la mine. – Scuze, dar apartamentul e al lui sau, mă rog, de la el? – A, nu! Apartamentul acesta l-au cumpărat mămica și tăticu pe numele meu! [pauză] Tăticu a adorat-o pe mămica și i-a îndeplinit toate ideile și impulsurile. Așa și-au clădit ei casa de pe Cioplea. El a făcut-o, după planurile ei, o numea castelana de la Cioplea. [pauză] Vino cu mine la Predeal în concediu! – Nu vine și Sofc? – A, nu! Nici măcar ca să-i facă o mare plăcere fiicei noastre, pe care o iubește sincer. Ea petrece acolo cel puțin o lună pe vară… Dar el e complet detașat de Cioplea, ar vrea să vând și să cumpăr aici un apartament, ca investiție, pe care să-l închiriez. El nu înțelege nimic din dependența mea sufletească de locul acela, unde sunt rădăcinile mele. La pensie mă voi stabili acolo, negreșit. [pauză] – Luxos apartament ai aici, înalt, cu scară interioară Jugendstil! Mărinimoși părinți, generoasă zestre! – A, nu! Ei mi l-au cumpărat tocmai ca să nu mai stau eu la el. Ca să mă desprind de el, au aranjat ei cuibul cald pentru mine și cele două mai mari, cu atelierul de pictură în camera orientată spre sud. – Nu-l plăceau pe Sofc? Neamț, cu doi ani mai tânăr, domnul avocat? – Nu, deloc! Eu eram supărată pe ei, că-l năpăstuiau. Știau ei ce știau. Când eram eu purtată pe valul iubirii lui (se pare că Sofc n-a mai iubit altcândva), mămica și tăticu l-au văzut la rece: cât este de nesigur, necopt, de neangajant, ne… – Neprietenos, e un tip arogant! – Poate… E un lup rece și singuratic, care s-a crezut la bătrânețe atât de îndrăgostit, încât a vrut un copil de la mine. Dar nu a rezistat după primul an. În individualismul lui exacerbat s-a simțit încorsetat. N-am vrut să-l „inoportunez” cu un copil. M-am retras în apartament cu fetele mele, aveam destulă treabă cu ele. L-am lăsat în hățurile propriei lui libertăți. La mine vine de câte ori e-n derivă psihică, adică relativ des. – Cât de des? [pauză] – Cam la două săptămâni, în weekend. Zice că eu sunt stânca lui ocrotitoare în mijlocul furtunilor continentale… – Ha-ha-ha, Sofc ți se potrivește ție, iubito, Stânca lui Ocrotitoare în Furtunile Continentale! – Îhî, ai dreptate, eu sunt stânca de care se agață el. Și eu de cine mă agăț, când nu vor mai fi mămica și tăticu? Sărmanii, cu apartamentul au ajuns la efectul contrar: el, păgubosul, vine când poftește… Aștept inutil de la el să fie el tatăl nostru, întrucât el nu poate să fie decât copilul nostru, care vine la mamele lui, eu și cu cele două mari. Până și aia mică, a lui, se poartă mămos cu el. De căldura familiei noastre s-a aprins el atunci ca un foc de paie. – Te cred, de trei fete dulci, inspirate, primitoare… – De-asta are nevoie. [pauză] Sofc n-a avut tată, iar mama lui era mai mult absentă, pe la joburi. E o minune că a ajuns jurist, așa nehotărât cum este. Ea, mama lui, l-a împins. Dar i-a lipsit prezența și dragostea ei, pe care a putut să le ia de la mine un timp, el nefiind obișnuit să le primească. Eu m-am luptat enorm pentru orice centimetru de apropiere, până când nu am mai dobândit nimic din sufletul lui. [pauză] Ne merităm soarta, amândoi Sofc-ii. [pauză] Interesant! Cum m-ai condus spre revelația asta taman în locul de veci. [pauză] Ce zice soția ta, Gigi, de întâlnirile noastre nevinovate? [pauză] – E bine ea, e de treabă. Am și eu grijă să o menajez, nu știe nimic. – Nici nu bănuiește? – Nu știu, nu mă lasă să o simt. Nici eu pe ea. Păstrez un incognito asupra noastră… gri, neostentativ. Știe câte ceva despre tine. [pauză] – Hmmm, gri-grizonant, ca tine, Gigi. – Nu! Gri, inodor și incolor este Sofc, în absolută disonanță cu tine. Tu, spirit pestriț de artist, care dai pe din afară de vitalitate și culoare, ca pânzele tale abstracto-foviste. Cred și eu că l-ai pus pe jar și i-ai topit glaciația ancestrală. – STOP, Gigi! Nu vorbi zgomotos și furios despre pasiunea mea târzie și palidă. Fii puțin reverențios, respectă liniștea acestui loc. – Nu-l mai tot scuza psihanalitic! Adevărul e că Sofc fuge de răspundere, ca să nu fiu… ireverențios! – Tu nu? [pauză] – Câte adevăruri nu or fi și în criptele astea! Eu mă simt bine într-un cimitir sincer și hazos, ca la Săpânța. Tu îmi dai poftă de viață! Habar n-are Sofc ce comoară irosește! – Are… dar el nu poate mai mult. Și e trist.

– Ce te poate lega pe tine de un pârlit de inginer ca mine, fără talente speciale? Spune-mi Plasti, plasticiano, perfecto? Te rog, nu-ți pune-n acțiune privirea dulce-magică, ci spune-mi spontan, vreau să știu! – Ți-am mai spus, nu ai defecte. Sau acesta e defectul tău, suspect, care mă intrigă, că nu ai defecte. – Ba am ceva defect! Ai văzut-o: roata de rezervă din portbagaj. – Minunat, în sfârșit, ai o rotiță care nu funcționeaza, asta mă dezinhibă. [pauză] Ce atu ai în viață, Gigi, mai ales când ești conștient de el! – Asta e problema ta, Plasti: ai trei ași în mână și joci prost, pe când eu sau alții jucăm cu doi șeptari sau cu nimic și iese bine. – Jucați la cacialma? [pauză] Care sunt așii mei? Hmmm, ce simplu, de fapt ce superficial, să privești totul ca pe un joc de cărți, pierzând astfel esența, adevărul… Care este divers, inimaginabil, pasionant. – Dar te consumă adevărul! – Da. Te și îmbolnăvește, dar să cauți esența dă sens vieții, plasându-te în centrul ei, fără contrafaceri și cacialmale, ca la joc. – Mais c’est la vie, Plasti, prințesă supersensibilă! Tu ești o minune! Hai, nu roși, e purul adevăr! Nu-ți enumăr din nou, ce ți-am spus la expo, ai toate atuurile în fața lumii, chiar și ale lumii ezoterice… Ai și un iubit care te adoră! [pauză] Tu nu-ți dai seama câtă căldură și frumusețe degaji, oriunde apari cu aura ta! – Ești tu dulce, Gigi, cu adicția ta cassanoviană de a binedispune, de a subjuga doamnele… – De ce mă tachinezi? Vorbeam despre tine și despre șarmul tău incontestabil. Desigur, când ai atuul acesta, intri mai ușor în discuție, ești în prima linie eligibilă. Tu ești! – Hmmm, ce nonsens, Gigi, să-l irosesc nefiind conștientă de el. Ca atunci când eram gravidă în luna a șasea cu cea mică și am suportat mobbing-ul colegilor germani la serviciul nou, pe care mi-l găsise Sofc. – Cum a fost, Plasti? Spune-mi cu detalii te rog! Totul despre tine este fascinant. Chiar și unda ta de mister când nu spui tot, din pudoare oare?, mă ispitește și mai mult. [pauză] – De ce îți trebuie ție, Gigi, drogul… cuceririlor în lanț? – Ha-ha-ha, exagerezi! Dar nu numai mie, e uman. Adică e masculin. – Frapant și frumos la tine, Gigi, este că tu savurezi intimitățile prelungite, pari să cauți ceva rarisim și mult dorit în ele, să te revitalizezi prin ele, prin ambianța lor, prin discuția despre ele. E normal că le colecționezi pe doamne ca partenere de discuții, și nu pe amici, când le ții într-o adulație. Atunci te gratulează și ele. Au și de ce: arăți ca un Făt-Frumos tomnatic, Gigi, un Richard Gere grizonant, că tot ne înflăcărăm noi în divagații despre actori și regizori. Parcă asta îți doreai în liceu, să urmezi teatrul? [pauză] – Îl joc în viață, e mai pasionant!

– Nu a catadixit să apară măcar la spectacolul fiicei. Mititica! S-ar fi simțit susținută, în sala aia plină de chinezi ferchezuiți, că ăștia își susțin copiii până în pânzele albe, să devină o armată de Lang-Lang. Au fost de față și oficialitățile urbei voastre selecte, s-ar fi putut mândri în public cu fii-sa, niebelungă blonduță și finuță, curajoasă la pianul ei, cu coronița pe cap pe care i-ai împletit-o din lăcrămioare… Era ca un îngeraș înstrăinat… Așa m-am mândrit doar eu, în sinea mea, cu maică-sa, atât de aparte, atât de a mea… – Dar am fost noi, familia ei! – Fără tac-su! – Profesoara ei de pian, chinezoaica, o promovează cu multă afecțiune. – Bine cucoană! Distinsă, cu gust coafată și drapată în rochia de brocard alb. A ridicat standardul serii! – Nu fi nedrept cu Sofc, a venit la ceremonia de acasă, după concert, și i-a adus daruri fumoase… – Nu-i lua apărarea: a fost evident pentru toți că aia mică, sărăcuța, era suprasurescitată. Nu mai știa ce tumbe și giumbușlucuri să facă să-i intre în voie lui taică-său și iubitei lui! – Hmmm, mămica și tăticu erau furioși, l-ar fi dat afară. – Mie, dimpotrivă, mi s-au părut prietenoși! – Cu tine! A fost tactica lor de moment, să se distanțeze de el și să te „curteze” pe tine, explicabil prin faptul că nu îți cunosc starea civilă… – Așa carevasăzică, au dat de înțeles că m-ar agrea în familie… – Te-ar lăsa soția ta? Ea habar n-are, nu? Incognito-ul nostru e strict pentru ea. –Buna de ea! – E și ea de plastilină, Gigi? [pauză] – Cred că și eu sunt de plastilină. Până la urmă toți suntem. [pauză] Sunt furios pe tine, Plasti! Sofc a venit să se mândrească cu iubita, cu noua lui colegă de birou. Cum înghiți măgăriile astea? [pauză] – Știi tu, Gigi, cândva mă rodea, și i-am spus-o: „Nu te simți bine în cercul tău cu o Ausländerin [străină] ca mine.” Acum sunt ușurată că o are pe ea la necurmatele discuții avocățești, peste măsură de plicticoase… Sofc nu are prieteni, doar asociați. [pauză] Mi se pare mie, Gigi, că ți-a plăcut doamna avocat? – Ha-ha-ha, am stat puțin de vorbă cu ea ca să îmi dau seama ce hram poartă. Ca să-l pricep pe el, cum îți poate prefera pe altcineva. E numai bună pentru el, să și-o păstreze: ambițioasă și arogantă la culme! S-a trezit ea să domine neapărat o conversație de complezență. Unde? În familia lui Sofc, de care el se ține la distanță! – Fii imparțial, Gigi. Fata era aranjată glamuros-auriu pe toate părțile: piele – rochie – păr! Era cu totul și cu totul de aur. L-a trimis și pe Sofc la solar, ca să-i dea puțină culoare! – Chiar așa, arăta ceva mai bine decât un sparanghel fiert, cum îl știu eu! Și el s-a dat mare: s-a făcut că-l interesează ce lucrez eu, doar că să-mi spună cu lux de amănunte cum va pleca cu iubita la ski în Colorado. – Nu schimba vorba! Nu m-ai convins că nu-ți place de doamna avocat. – Ha-ha-ha! Vrei să știi ce-mi place mie sau ce-i place lui?   – Bărbaților… – Mie îmi plac femeile imperfecte… cu nasul sau cu spatele curbat, cu părul lor natural prin zone intime sau cu gura de știucă și bărbia ascuțită ca… la femme de mon ami. [soția prietenului meu, cântec de Aznavour] – Hai că și tu ești artist, cu ochiul obsedat de eternul feminin, eternul diversificat până la anomalie!  – În tine le găsesc pe toate. Ești mai mândră decât femeile planturoase cu încheieturi extra fine ale lui Gaston Lachaise. – Ba pardon, eu nu-s nici enormă și nici planturoasă ca bronzurile lui Lachaise. – Tu ești… tu ești mătasea mea vie… Mângâie-mă cu degetele tale moi și cunoscătoare. [pauză] Știi care din tablourile tale îmi place cel mai mult? – Instalația pe plexiglas? – Nu. Profilul enorm în culori exuberante. E un profil de femeie, nu? Ca un peisaj învălurit în daruri… îți face poftă să te confunzi, să te afunzi în cald și moale, să te reîntoarci în pacea primordială… – E muza, când mă despărțisem de primul soț, iar Sofc și cu mine eram îndrăgostiți până peste urechi, încât am păstrat fericiți copilul la 40 ani ai mei. [pauză] Hmmm, dificilă relație.

– Pe când nu îmi ieșiseră încă actele și diplomele, lucram la negru la recepție într-un hotel mai discret din centru. – Și la mine acasă e discret… – La tine e perfect, iubito, însă altceva voiam să-ți spun: aveam acolo clienți de bază, de 20 de ani, un cuplu tomnatec care venea o dată pe săptămână să facă dragoste în camera lor anumită. – Tot respectul, dacă zici că erau tomnatici. Dar cum nu reușiseră ei în 20 de ani să se aranjeze împreună? – Ba da, la noi la hotel! Își aranjaseră un modus vivendi care-i ținea în echilibru. – Veneau incognito, vrei să spui cu precauții? – Da’ de unde! Noi, personalul, eram familia lor în ziua aceea. Stăteau la bar, ne invitau și pe noi, erau comunicativi, vorbeam cu ei câte-n lună și-n soare. Doar de un lucru nu se atingeau: ce era la ei acasă, asta era tabu. Noi știam doar că erau amândoi căsătoriți, dar cum și cu cine, aici erau mormânt. – Morminte or fi avut și la domiciliu. [pauză] Noi nu suntem căsătoriți, fiecare din noi, cu sau fără acte? Și tu vii la mine ca la hotel? – Nu fi rea, eu vin la tine pentru tine. [pauză] Ai vrea să mă mut la tine? Să fac lecții cu fiica ta când vine de la școală și să stau la o bere și la match cu Sofc la vizita lui duminicală? [pauză] – Ce-ar fi așa de nefiresc? Tu ești partenerul meu de fapt. – De fapt, dar nu de drept. El e de drept. Iar noi suntem bine-merci fiecare cu mariajul lui… sui-generis. [pauză] – Ai dreptate, Gigi. N-are sens să schimbăm nimic din ceea ce funcționează armonios și… atât de fragil. Mi-e teamă deseori că se năruie totul, dintr-o neatenție. – Plasti, armonia mea, e perfect așa. Cu tine mă simt complet! Și cu familia ta, atât cât o cunosc eu. – Ca și mine, cu soția și cu fiul tău, pe care nu-i cunosc decât din poveștile tale. Ei sunt bine? – Da, sunt în vacanță la socri la București. Se duc cu ei la mare, la munte… Sunt foarte cumsecade cu toții, și-ai tăi, și-ai mei.

– Ascultă, Gigi, ceva serios acum! [pauză] Noi doi coborâm în fugă voioși pe scara de serviciu de la mine, ca să aducem un vin vechi din pivniță. Pivnița s-a restaurat recent: scară de marmură albă, pereți albi, oarecare unelte răsfirate încă primprejur, mochetă antiderapantă roșie… Tu ești înaintea mea, te lovești de ceva uitat pe jos, cazi pe platforma dintre trepte și rămâi nemișcat. Rapid sunt lângă tine, îți întoarc capul, ești livid de durere și realizez brusc spaima ta că rămâi fără erecție, schilodit pe viață. [pauză] Mă uit ce-i cu tine, văd un șurub ruginit înfipt în genunchiul drept, îți spun că-l scot, dai din cap, îl trag afară. Tu nu reactionezi, te întorc și mă îngrozesc: piciorul stâng ți-e retezat perfect de la genunchi într-o lamă înfiorătoare de fierăstrău. Piciorul inert, care începe să sângereze, e mai la o parte. [pauză] Te ridic în capul oaselor, te sprijin de perete, te încurajez că nu este erecția și că piciorul se pune la loc… Trebuie să sun la doctor, te rog să aștepți puțin și să vorbești singur până revin. [pauză] Alerg cu piciorul tău sus, răcnesc la ceilalți să elibereze frigiderul și congelatorul pentru picior, să sune salvarea cu elicopter si cu chirurg ortoped pentru a reface la loc amputarea, să se ducă jos la tine cu bandaje. [pauză] Ce zici? Ai căzut pe gânduri? – Ha-ha-ha, ce roșu visezi! Lasă-mă să râd copios! Ți-e capul plin de culori, Plasti! Calmo! Lasă-ți capul pe umărul meu. [pauză] Îmi faci așa o poftă de viață!

– Zâmbești imperturbabilă, minune, cu ochii închiși la soare? [pauză] – În fond tu ești mai ilicit decât mine, Gigi, cu o soție harnică la serviciu și mereu iubitoare acasă… – Las-o pe ea, ea mereu a fost în nori cu bunătatea ei. [pauză] Da, e de treabă! – Nici nu te sâcâie cu întrebări… – Dar nici eu pe ea! –Atunci de ce tu pe mine? – De tine sunt înnebunit și nu pot să-mi imaginez că ai ceva cu decoloratul tău de ne-soț, care mai dă și rar pe-acasă…– Lasă-l pe Sofc în afara discuției: e tatăl fiicei mele și e normal să treacă pe la noi. – Așa-ți place ție? Ocazional? – Să știi tu că ocazional e comod. Mi-a ajuns stressul din primul mariaj cu soțul și cele două fiice la domiciliu și eu bună la toate pentru ei. Bine că a plecat Sofc, căci el nu se mai majora. – S-au majorat fiicele înaintea lui? – Poate. [pauză] Ia-mă pe după umeri! E așa de cald și bine aici pe bancă în soarele tomnatic… ca noi. – Eu nu mă simt deloc tomnatec, de când te iubesc mă simt formidabil, ca la 20 de ani. – Și eu… ca la 22. Sărută-mă. Ce rost au geloziile? [pauză] Tot aici ajungem. – Unde? La 20 de ani? La sex? – Nu, aici, unde suntem acum. – În cimitir? A, da, asta e sigur. [pauză] Nu-i rău deloc aici. Suntem singurii îndrăgostiți din raiul ăsta. Deschide ochii, iubito, vreau să mă pierd în albastrul lor. [pauză] Uite, ajunge să mă uit la tine sau să îmi pun mâna pe piciorul tău și simt că mă încearcă o erecție. – Da, e păcat că nu mai vedem perechi discrete sărutându-se prin parcuri. – Să știi că eu am mai văzut, dar erau mereu câte doi bărbați. – Și ei tot aici ajung.

Germania

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.