Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Marele Gatsby la Ghencea” de Florika Waltère

32
florika waltere proza dialog

logo rubrica stress & the cities– Elena! – Daniela! – Popescu E! – Popescu D!  Mama deschide repede jos că e Daniela la poartă! – Daniela? De la Mangalia? – Nu, nu: Daniela de la București, prietena mea de acum 20 de ani! Ah, Dani, ce surpriză! Ce struț drăguț ești! Nu ți-a șuierat așa pe stradă nenea ăla? Când mergeam noi la înghețată la Albina lângă Arhitectură și tu purtai fustița scurtă cu volane? [pauză] – Nostimă vorbă, Leni. Dar m-a avertizat bine nenea și am avut grijă să nu mă vadă tata așa îmbrăcată… Dar și tu ești de o suplețe… franțuzească. – Ce să-ți spun… de la spate liceu, din față muzeu. – Leni, draga mea, unde și cum te-ai evaporat după repartiție? Că acasă nu te-am mai găsit. Parcă vă înghițise pământul pe toți! Printr-o colegă te-am căutat și la post, la Fetești. Zău, m-am temut de ce e mai rău, că v-a căsăpit din nou securitatea. – Dar și eu când am revenit la Constanța acum trei ani te-am dat dispărută. Noroc cu Levantinul că mi-a spus într-un târziu pe unde ești. Știi că s-a repatriat și el? – Știam că de-abia aștepta să iasă devreme la pensie, ca francezii, și să se reîntoarcă, pentru că aici ar picta cel mai bine… – Pictează el, dar în singurătate. E oarecum schimbat: parcă nimeni și nimic nu-i mai intră în voie… – Leni, zi-mi cum ai ieșit. – Bunica, Dumnezeu s-o odihnească, a reușit să mă facă scăpată la grecii ei din New York, imediat după repartiție, că doar nu era să merg la postul ăla din Bărăgan. – Ai obținut greu dreptul de ședere, Leni? – Oh, da, șapte ani am tremurat ca ilegală. Tot bunică-mea m-a salvat, că a stat pe capul vărului ei, bijutierul care mă angajase, până a declarat el cu avocați că eu sunt experta lui de pietre prețioase și că nu poate ține magazinul fără mine… Așa am obținut green-card-ul. [pauză] Adevărul e că multă meserie am învățat de la papa Arsene, dar i-am rămas sclavă pe veci, 19 ani adică. La tine cum a fost cu actele, Dani? – Greu, greu, las’ că-ți spun altă dată. – Ce romantică erai, Dani! În facultate nu visai decât să iubești pe prințul care urma să apară! Ei, a apărut? [pauză]. – A rămas un vis frumos, Leni. [pauză] Prea am fost cocolită acasă și prea am bovarizat cu lecturi, expoziții și concerte. [pauză] Dar tu, mamă, mamă, ce americancă erai în facultate! Nu visai decât să pleci! Și ți-a ieșit pasența repede! – Haida-de, am tras amândoi, și eu și bărbatu-meu ca niște apucați. Bine că ne-a luminat mama când a venit în vizită. Ne-a zis: nu v-au călărit destul comuniștii? Stați acum cuminți la joburi dure ca să vă călărească și capitaliștii? Pentru ce? Doar ca să plătiți o chirie extravagantă în New York? Între timp ea redobândise casele de la bunicu. [pauză] – Mama simte ce e bine pentru puii ei, nu-i așa, Alice? Mai dai lecții de pian? – M-au lăsat ochii, mamă. Și degetele mă dor și sunt butucănoase.

– Doamne, Dani, ce pleoștită ai venit după întâlnirea cu proful de estetică pe care îl ridicai în slăvi… – Parcă numai eu îl adulam, Leni? – Orș’cât, Dani, el s-a întâlnit doar cu tine la cafea la Albina… Eu tot n-am înțeles atunci de ce nu ai dat tu curs invitației lui să vă mai vedeți. Ai venit de la întâlnire cu corăbiile înecate, turtită ca după o bătaie. Și ce euforică te duseseși acolo, în speranța unui flirt romantic… – Mă cocoțase în al nouălea cer, când îmi spusese el diafan că semăn cu nu-știu-cine din „tinerețea” lui. – Era în vârstă, fetelor? – Nu, mami, era Bifi ca noi. Știi ce-i asta? – Ceva cu grăsime, de la ”beefsteak”? – Ha-ha-ha, nu! ”Before forty”, adică până în 40. Existau atunci pentru noi doar două categorii distincte de vârstă, care nu se puteau intersecta nicicum: ”bifi”, până în 40 și ”uhu”, adică ”under hundred”, sub sută. Proful era cu vreo 10 ani peste noi, deci încă bine înfipt în ”bifi”. Ha-ha-ha, mami, acum suntem toate trei în zona ”uhu”! – Las-o, dragă, să-mi zică romanța! – Alice, bine că eram în coridorul semiobscur de la decanat și nu a văzut proful cum m-am fâstâcit, cred că m-am și înroșit. Ce mai, eram o fetiță rușinată. Mă simțeam descalificată chiar dinainte. – Ce prostie, draga mea! Descalificată înainte de ce? – Când ne-am văzut la rendez-vous la Albine, n-a vrut decât să mă pună la treabă. M-a dat gata la despărțire cu „Adu și tu un text de pretext”. Finalul mi s-a părut… golănesc. Mi s-au prăvălit corăbiile în triunghiul Bermudelor. – Degeaba îi spuneam eu, mami, că e o proastă și că omul, la distincția lui, chiar avea nevoie de un pretext… academic. [pauză] Pe bune: nu luaseși doar tu singură nota maximă la cursul lui? Chiar puteai să-i duci un text de pretext. – Dar n-aveam nici text, nici pretext! – Ha-ha-ha, nu-i frumos? O luăm de la capăt de parcă n-au trecut 20 de ani. Hai să te mai pup o dată! [țoc, țoc] – Ce bine că râdem acum, Leni… Dar atunci a fost o mare dramă. Ca să mă încurajeze că pot și eu, proful îmi dădea de exemplu niște studente anterioare strălucite, care produseseră probabil texte. Or, eu nu mă credeam în stare să intru în concurență cu acele fete senzaționale, care între timp ajunseseră pe la niște legații internaționale. – Securiste, deci, ți-am zis atunci să nu te gândești la ele! Tu erai studenta lui cea mai bună și el voia să te promoveze. Ajungea perfect ca să începeți o „colaborare”. Mami, și eu o băteam la cap să-nvețe de la mine să fie mai maleabilă cu tipii. – Trist, nu, Leni? Nu învățăm de la alții. Nici măcar din greșelile noastre nu învățăm. – Erai tu înțepenită în principiile de acasă ale lui domnu’ Popescu… [pauză] Ce mai fac părinții? [pauză] S-au prăpădit demult? – Tata – după ce am plecat eu, iar mama anul trecut. I-am făcut parastas de un an la București, că a lăsat cu limbă de moarte să o aducem în țară la locul ei de veci de lângă tata…

– Domnu’ Popescu tare de treabă era, Dani! Cum ne încărca el pe spinare mantalele alea scorțoase de iarnă în plină vară, că noi nu eram în stare să le îmbrăcăm singure. Eram prima serie de fete, mami, luate la arme și nu se fabricaseră încă echipamente de vară pentru studente… – Ce bășici îți făcuseră bocancii, Leni, că doar apa mării peste o lună te-a vindecat de ele. – Dar cum s-a înroșit ca racul domnu’ Popescu, Dani, când ți-a adus mătușa de la Paris rochia de vară din voal pink cu spate decoltat și tatăl tău zice: „Dar nu porți și o jachețică pe umeri, că ești cam golașă?” Noroc că l-a contrat mătușa: „Las-o, dragă, e majoră de doi ani. Când vrei s-o poarte? La vârsta noastră?” – Dar și domnu’ Popescu, tatăl tău, Leni! Ce om bun și senin, cu ochișorii lui calzi albaștri! Cum culegea el duminica din curte smochine proaspete și ne pregătea micul dejun! Și cum ne-a plimbat pe șantier ca să se mândrească cu fiica și cu prietena ei. Și cu șalupa prin radă.

– Dar când se oprise în loc toată România, Dani, ca să se uite la televizor cum mătura Nadia Comăneci aurul la toate probele de gimnastică de la Montréal și ne strica nouă distracția în Mamaia… – Da, da, da, Leni, ce euforie națională îi cuprinsese pe toți! – Ba pardon, pe tine nu, Dani! Olimpiada ta se dădea la București: ieșeai din restaurant sau din discotecă și te duceai la telefonul public ca să afli dacă ți-au intrat elevele la facultate… Și când ți-au intrat, te-ai bucurat mai mult decât de medaliile Nadiei… – Păi, succesul elevelor mele era medalia mea! Nu muncisem cu ele pe brânci un an de zile? Pe banii de la meditații venisem la mare, Leni. Tata nici nu voia s-audă să-mi dea bani ca să bat eu discotecile la Mamaia…

Cu 20 de ani înainte
– Dragă Popescu E., te invit la o cafea din termos! – Minunat, Popescu D., să-mi iau sandviciul cu ceva cald. [pauză] Unde dracu’ să ne-așezăm aici în câmp? – Am clocit o idee, P. E., ca să ne remontăm nițel: facem noi două un picnic. Uite, ne așezăm unde e nămolul mai mare și facem picnic pe glod. – Aha, great, P. D.! Ne scoatem din pungă fularele nereglementare și mănușile albe… – Am și față de masă albă și cești de cafea și farfurioare albe… și ne servim reciproc și grațios. – Great! Let’ have our two o’clock tea in the Romanian Army. [Super! Hai să ne luăm ceaiul de ora 2 în Armata Română] – Ai prins cifrul, Leni, bravo! Fii, te rog elegantă ca la curtea reginei Victoria! – Pune punga aia de plastic pe jos ca să nu mustească nămolul prin satinul alb. [pauză] Dani, ce-o să spună tovarășa comandantă că ne înnămolim ca porcii în uniformele armatei române? – Nu ne-a campat ea în coclauri? Putea să ne așeze puțin mai ferit, la zid. – Fii atentă ce spui, că vin spioanele ei… – Ei, tovarășele studente-soldat, vă luați binemeritata gustare? – Desigur, colega, vă poftim la o cafea la iarbă verde… – La mâlul negru vrei să spui. – Totul e o chestiune de perspectivă. – De fapt soldat Popescu D. și cu subsemnata, Popescu E., suntem în pauza Marele Gatsby, că tot l-am comentat alaltăieri pe Fitzgerald la cursul de roman american. – Mie mi s-a părut filmul chiar mai reușit decât romanul. – Nu-i așa? Și mie. Acum eu sunt Robert Redford în rolul lui Gatsby și Popescu D., că-i blondă și diafană în uniformă, e Mia Farrow în Daisy… Iubirea tinereții mele, mai servește un ceai indian din acest porțelan britanic. – Ah, iubitule, ce trist e că „fetele bogate trebuie neapărat să se mărite cu bărbați bogați”… – Sunteți superbi, înamoraților, dar dacă vă uitați discret la stânga o vedeți pe tovarășa comandantă lângă drapel cum vă mitraliază cu priviri ucigașe. – Nu mai pupați voi avansare, Popescu D. și Popescu E.!   – Nu veți obține gradul de caporal odată cu restul plutonului, nici de Ziua Republicii, nici la 23 August, poate doar la Paștele Cailor! – Ce soartă cruntă ne paște, Popescu D.: noi două vom asigura carnea de tun din următorul război cald.

– Ți-a plăcut și ție la Black & White, Dani, nu? – Grozav, ce muzică, ce dans, ce ambianță!  Nu ca lălăiala de-aseară de la Melody. – Și nici ca șmotrul dobitoc de luna trecută la armată. Ce mă bucur că ți-am făcut safteaua la disco! Măcar mai târziu, Dani, la 20 de ani, aici la Mamaia, că la București nu scapi tu din mâna lui domnu’ Popescu! – Leni, a fost super! Mai venim și mâine? – Aha, ți-a plăcut norvegianul? – E drăguț băiatul și știe să facă curte. Cu coama aia șaten lungă și creață, zici că-i italian. Dar și ție ți-a plăcut de fratele lui, că ajunseserăți departe, acolo pe bancheta de lângă ring. – Dar voi ce cusur aveați, când te ținea cu brațul pe după stâlpul de lumină? N-arătați rău, văzuți din spate în conul de umbră! Ți se vedeau doar mânecile albe bufante în sus. Le țineai după gâtul lui, nu? – Ei, și tu, Leni, intri în detalii. [pauză] Mi-a zis că mă caută mâine pe plajă în față la Modern, că acolo stau ei. – Așa mi-a zis și fratele lui, Dani. Dar mie mi-e frică să mă întâlnesc cu străini pe plajă. Așa știu eu că e mai bine aici la Constanța și la Mamaia. – Cine ne urmărește pe noi, Leni? E doar plaja plină. – Am auzit multe chestii urâte, Dani, sunt mulți băgători de seamă pe litoral.

– Domnișoarele, poftiți cu mine aici în biroul din spatele lacto-barului. – ??? – Dați-mi, numele, adresa, ocupația și buletinul. – ??? – Aha, fetele sunt studente? Și așa ceva învățați voi la facultate și la armată? Să agățați străini pe plajă și să obțineți de la ei avantaje materiale în schimbul secretelor despre țară? Spuneți tot ce ați vorbit cu ei și tot ce ați făcut cu ei! Scrieți declarațiile și semnați-le! Ca să afle și facultatea voastră și comandanții voștri ce elemente imorale sunteți! – Domnule căpitan, putem să-l sunăm pe tata să vă explice? Tata este inginer șef pe șantierul naval din Constanța, iar norvegienii au venit să negocieze un contract cu șantierul. Azi le-am arătat doar unde e plaja, că au muncit toată săptămâna. M-a rugat tata să fiu puțin prietenoasă cu ei. [pauză] Haideți să-l sunăm, poate îl găsim în birou. [pauză] – Bine, dvs. veniți mâine după masă cu el, când termină serviciul. Dar tu, Popescu Daniela, tu rămâi aici ca să dai declarația.

– Dani, ești pălită! [pauză] Ce ți-a făcut securistu’ dracului? Doar n-ai dat declarația? [pauză]   – Asta era și spaima mea: să nu ajungă ceva la decanat sau la armată. După ce ne-au terfelit o lună prin praf și noroaie, să ne alegem acum cu o exmatriculare… [pauză] – Dar n-ai scris nimic, nu? – Tipul s-a dat la mine: mi-a zis că dacă am avut sarcina să fim prietenoase cu norvegienii, pot să fiu prietenoasă și cu el, care ține ordinea pe plajă. Noroc că l-am văzut cum o sfeclise cu tine când i-ai servit gălușca cu tata șef la Naval; mi-am zis că numai isteria mă salvează din celula aia. De fapt m-a apucat spaima că, primitiv cum este, mă violează.– Dar n-ai scris nimic, nu? Nu ne trebuie așa ceva la facultate… – Am țipat ca din gură de șarpe că sunt virgină și să nu pună mâna pe mine, că mă duc imediat la doctorul ginecolog din Constanța, la mama pictorului, i-am dat numele, să mă controleze și să-l denunțe. Că-l reclam cum abuzează de noi, care am făcut un gest civilizat cu niște străini, prieteni ai țării. Tot încerca să mă facă să tac, dar eu urlam și mai tare ca să audă cei de la lacto-bar. Tipul a fost o clipă năucit și atunci am zbughit-o pe ușă. [pauză] – Ufff, ce porcărie, Dani! [pauză] Nu suflăm o vorbă aici acasă. Mai ales lui tata. Și nici lui pittore… [pauză] – Nimănui nu suflăm nimic, Leni.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.