– Domnule M.C., la bacul de limbă română de la Paris s-a cerut candidaților să facă analiza de text la prima pagină din romanul dvs., O! – Oh? Bacalaureat de limbă română la Paris? – Daaa, pentru elevii care vor să-și ridice media cu câteva puncte obținute la limba maternă. – Mi se pare o idee bună, stimulează tinerii să parcurgă puțină literatură română. – S-au pus cu burta pe literatură, împreună cu părinții. Au scos din rafturi ce aveau, Creangă, Eminescu, Rebreanu, C. și C. Petrescu, Arghezi, Stănescu… – Bănuiesc că pe mine nu mă aveau. – Prietena mea nu vă avea, nici nu vă știa, dar acum știe că sunteți între… clasicii postmoderni. – Bine am ajuns! – Francezii vă consideră de referință! [pauză] Astăzi ne-aţi oferit viziunea Dvs. asupra operei O într-o ambianţă bilingvă elevată. Dincolo de aceasta, ne-aţi oferit o seară artistică normală, de care avem mare nevoie, în tulburarea pe care ne-o produce vacarmul politic din ţară. – Sper că v-am incitat la lectură! – Nu numai! Prin selecţia pasajului tradus, ne îndemnați să ne implicăm: până și statuile se ridică să își ceară drepturile, într-un București în care Dvs. puteţi face ce poftiţi, precum Dostoievski în St. Petersburg, Joyce în Dublin, Borges în Buenos Aires…
– Ce-ai vorbit, dragă, cu maestrul, de era așa de șarmant cu tine? – Se străduiește să-și lărgească bazinul cititoarelor. – Asta a făcut și înainte să-i ceri tu autograful. Ce i-ai povestit? – De Paris, la bac. – Ce are el cu Parisbas? Contul poate? – Nu de bancă-i vorba, ci că s-a dat ca text de analizat la bacul de la Paris prima pagină din O. Era frapat și totodată mulțumit. – Ia uite ce frumos! Am ajuns prin el în capitala luminilor! – Pariziencei i se pare „horribil”, mai ales că ea l-a omis din pregătirea fiului pentru bac, care n-a luat decât trei puncte în plus cu proba de română… – Cum să-l omiți, dragă? Greșeala ei! – Părinții ei au scos-o la 12 ani din țară, nimeni nu știa atunci de M. C. Ea e „horripilată de textul unde adolescentul se uită-n jos din camera lui de bloc și filozofează la tramvaiele care trec pe stradă.” – Dar acolo și-a făurit adolescentul visurile, la etajul 7, privind în zările Bucureștiului. – Nu-i nevoie să mă convingi, eu l-am citit și sunt de acord cu tine: în condițiile acelea precare, mirosuri de bucătărie, zăngăneli de țevi de bloc etc., ia contur spiritul artistului în devenire. Își făurește visurile lui de viață, care transcend prozaicul de zi cu zi și încep să clocească în fantezia lui… – Sigur! E scriitorul nostru cel mai adulat la ora actuală. Națiunea își dorește pentru el un premiu Nobel românesc. Nu se poate, Pari nu e informată cine este „in”! – O, ba da! Ea se pricepe la trenduri, tocmai de-asta zice că ne facem reclamă proastă în orașul luminilor cu celebrul M.C., care scrie despre sordidul silozurilor muncitorești din București. Zice că tinerii care au scris la bac despre pagina asta stau cu căștile pe urechi și chiombiți în portabil, nu filozofează uitându-se în zare peste București sau Paris, sau Berlin, ceea ce este adevărat. – Păcat! Dar i-a folosit la ceva bacul la română? – Categoric: trei punctele alea nu au intrat în calculul mediei aritmetice, ci s-au adăugat la aceasta. Și așa intră fiul la Haute École de Commerce. – Wow, orbitor!
– Colecționaro de țări și impresii, unde te-a purtat inspirația în anii aceștia de domiciliu forțat? – Inspirația m-a purtat departe, n-aș duce lipsă de teme… Motivația îmi lipsește, așa că nu am putut să aștern nimic nou pe calculator. Am tradus doar o carte mai veche în engleză. – Nu spune! Doi ani fără să scrii?!? [pauză] De ce depinde motivația? – De editori. Eu scriu pentru ei, dar trebuie și ei să facă ceva pentru scrisul meu. – Marketing? – Bineînțeles: interviuri, talk show-uri, articole de ziar, anunțuri publicate în tabloide și în cotidiene, recenzii în revistele de specialitate săptămânale… – Tu de ce nu poți să aranjezi toate astea, din moment ce ai publicat deja atâtea titluri până acum? – Nici vorbă! Este o piață cu relațiile și cu regulile ei. N-am nicio șansă să mă bag unde nu mă pricep. Eu produc cartea. Vânzarea ei e treaba editorilor! – Nu depinde de cât de bună este cartea? – Depinde din ce în ce mai mult de cât de profesionist este editorul! – Hmmm, am văzut expo Rembrandt și epoca lui de la muzeu. Rembrandt nu a fost în timpul vieții unicul, divinul artist din Amsterdam, cum îl vedem noi acum. A fost unul printre alții. Fruntașii metropolei, îmbogățiți din comerțul cu coloniale, își comandau portretele cu precădere la alți pictori, care-i aranjau în cadre mai somptuoase decât clarobscurul lui Rembrandt. El nu a mers cu curentul cererii clienților. El a căutat esența și drama într-o paletă de teme și tehnici care și-au depășit timpul. – Timpul lui a venit mai târziu, ca și al lui Van Gogh. Și ce folos pentru ei? Doar pentru noi. Eu îmi doresc un folos pentru mine, eu trăiesc din scrisul meu. Am trăit chiar bine până mai acum câțiva ani. [pauză] M-a lansat o cronică de Reich-Ranicki… – Oh-là-là! Chiar el, gurul criticii literare germane postbelice? Care supraviețuise sub Hitler ghettoului din Varșovia? Păi el avea pâinea și cuțitul în branșă, nimeni nu rezista scriitoricește fără girul lui. – Am avut noroc cu o relație la el. Inițial. Pe urmă i-au plăcut scrierile mele. – Și acum cine te recenzează? – Nu mai sunt critici de profesie și de renume. Apar, dispar…Se fac jurnaliști, unde câștigă mai bine.
– Mi-aș dori, MiCi, cred că și ție ți-ar plăcea așa ceva, ca să nu mai umbli cu faimosul „caiet” după tine, mi-aș dori să am la îndemână un dispozitiv sci-fi prin care să fixez în scris gândurile, să le orânduiesc instantaneu în formulă scrisă, structurată după elementul nodal, bine reliefat printre elemente, unele confuze, altele precise, totul deschizându-se în evantai spre diverse opțiuni, la alegerea autorului. Cam cum traduce Google automat, de multe ori mai bine decât un traducător… mediocru. – Mda, o transpunere mediocră a gândurilor, dar rapidă, ar fi utilă, fixând ideea pe un schelet. Pe el pot să modelez apoi mușchi, vene, nervi, țâțe și piele… gust, miros, solenoizi, ochi fumurii, cosmogonii… – Am văzut la Paris, MiCi, în Casa lui Balzac, cum titanul, ziditorul de lumi, lucra ca un salahor la ciornele lui, corectate de „n” ori peste zațurile bune de tipar… Mult noroc avem noi cu cutia neagră a ordinatorului! Pe ea scriem, ștergem, copiem, mutăm și iar scriem, acțiune laborioasă, pe care n-am prididi-o pe hârtie.
– Întru totul de acord, MiCi, cu motivul tău intrinsec al caleidoscopului! Când eram copil, mă fascinau mărgeluțele multicolore răsturnate pe câte una din cele trei lame de oglinzi din ocheanul prismatic, privind spre lumină. Răsuceam ușor obiectul și mișcarea unui pătrățel de sticlă colorată crea altă rozetă în mozaicul din lumină. Primea alt model, altă armonie, prin multiplicări și reflecții infinite. Tot așa, fiecare fragment nou din carte ar trebui să sporească amploarea și complexitatea ei, dacă ai curiozitatea să citești mai departe. [pauză] Fiecare dintre noi, MiCi, este un caleidoscop ambulant. Persoanele printre care ne mișcăm, cercurile din jurul nostru, ne reflectă ca oglinzile, mereu după un alt model decât al cercului care ne-a reflectat adineauri. Dacă cineva ne cunoaște la lucru, iar apoi la petrecere sau în familie, poate să zică „aha, tipul e cu totul altfel decât dincolo”. [pauză] Vasele comunicante ale registrelor ființei mele, pe care voiam cu tot dinadinsul să le mețin comunicante la prima tinerețe, cu timpul și cu întâmplările s-au calcifiat, s-au fragilizat, subțiat, unele s-au înfundat… Registrele sunt acum izolate unele de altele: familie, job, prieteni, acțiuni sociale-publice, intimitate, concedii… Concediile, de exemplu, nu le divulgăm la acțiunile sociale, decât cel mult vag, și viceversa. Cum ar spune Marx, mă simt multiplu alienată în Vest… Și tu în Est, dar din alte motive până mai deunăzi, că te demoralizau colegii de breaslă și publicul, care, simțeai tu, te detestau sau, mai rău, te ignorau. [pauză] Formulat în termeni actuali, nu am cum să mă simt autentică din moment ce mă schimb după context. Prezint o apariție mozaicată, cu lumini, ape și contururi neclare… – Păi asta și spun în O, Cititoareo! Toți avem profiluri încețoșate! Fuzzy! Viața este așa. Doar romanul clasic o disecă cu precizie de chirurg și o asamblează cu măiestrie de ceasornicar, ca să o redea inteligibilă în învolburarea ei. Din fericire, s-a isprăvit cu tirania clarității și a integrității în postmodernism!
– Un compliment, MiCi: îți citesc conștiincios jurnalul până la ultimul rând, cu interes, nu atât pentru ce poți să mai spui, fiindcă o ții într-un lamento cât de blestemat ești că nu poți să scrii, din motive de vid interior și de familie, că noul născut îți înfulecă timpul, ci pentru cum le spui, mereu și mereu altfel, pe tema aceleiași damnări. Recunosc umil și cu recunoștință totodată că nu pot să te citesc, MiCi, decât însoțită de dicționarul voluminos de neologisme, pe care-l țin în poală. La fel și cu Herta: cât agreez eu filonul ei masiv de revoltă față de trecutul politic atroce, prea îl bate în piuă în cele cinci romane citite de mine… Dar cum îl bate în piuă? Mereu divers. E pasionant cum martirizează ea în acest scop solida limbă germană. Și pe ea o dezagreează, ba o resping, șvabii ei din România, că le defăimează neamul, ea nemenajându-i nici pe șvabi de rafale incriminatorii.
– Nu sunt o cititoare oarecare, MiCi, dintre-acelea câștigate iscusit cu De ce iubim femeile, povestire siropoasă, dar savuroasă ca limbă. Sunt o cititoare „inteligentă”, cum ne-ai numit pe toți cei prezenți la Köln la lansarea Solenoidului în germană. Suntem inteligenți, ne-ai spus tu, căci „doar oamenii inteligenți se hotărăsc și sunt în stare să citească Solenoid”. – Atunci cumpără-l, Cititoareo! – Oricum, MiCi, nu l-aș citi în germană. L-aș fi cumpărat în română… Numai că prin lingușeala asta de la tribună mi-ai suscitat o reacție de frondă, așa că-i voi lăsa pe alții să se lupte cu cele 800 de pagini ale romanului. Deocamdată îmi sunt suficiente volumele din Jurnal și din Orbitor, horrbitoare, desigur. – Nu mai am nevoie să lingușesc pe nimeni, CiTi! Tirajele mele bat recorduri în toate limbile. – Atunci, MiCi, de ce ne-ai etichetat de inteligenți pe motiv că te citim? Doar așa, gratuit, din dispreț? – Trebuia să vă iau ex abrupto, CiTi, ca să vă trezesc atenția din start. – Nu ne lipsea atenția din start! Pe parcurs însă s-a diminuat la unii… Personal, cred că germanii din sală, și eu la fel ca ei, căci m-am nemțit de 20 de ani, aș fi fost mai… smerită în locul tău. Tocmai pentru că ești la apogeul gloriei, unde ajung doar câțiva norocoși… Puteai s-o întorci altfel, MiCi, mai nuanțat, de genul „Sunt profund încântat de interesul vostru, pentru că nu v-a fost ușor să îngurgitați toate angoasele și fantasmele mele. V-ați răpit din timpul vostru drămuit ca să vă căzniți să mă cunoașteți etc.” Știi tu cum să le înșiri… – Nu ai dreptate, CiTi. Mai ales nemții sunt docili și au nevoie să fie zguduiți. – Nemții prea zguduiți te pot dușmăni cu dârzenie! Poți plăti scump faptul că te arăți conștient de propria ta valoare: te clasează la accese de grandomanie și te scot din circulație. Sunt mulți oameni valoroși în lumea lor politică și culturală, cărora le-au dat la cap. Cu ei trebuie să te dai umil și modest, dacă vrei să avansezi! – Nu! Nu umil! Iar modest știe toată lumea că nu sunt! [pauză] – Ce-o fi crezut Gerhard, ce om fin!, care te traducea, când a trebuit să ne servească o așa plăcintă? – S-a amuzat, bineînțeles, știe și el că nemții nu au umor! – De parcă el nu e neamț, MiCi! – Da’ e neamț din România, CiTi! Scuză-mă, dar nu mai am timp. Am atâta de lucru, atâtea proiecte de dus la liman.
– Nu reușesc să trec de pagina 534 din Solenoid. Cât am fost bolnavă, zăcând, dar cu mintea vie, am avansat ostășește, cu pași mari; este cartea unui om cu trăirile și visele lui, este tulburătoare, te face să te gândești la propriile tale eresuri. Liiceanu zice că cine a citit-o va înceta să fie un cititor de rând… – Așa ne-a zis M.C. însuși la lansarea din Literaturhaus: „Dacă mă citiți pe mine sunteți cititori inteligenți” și prin asta mi-a stârnit o reacție adversă, așa că te las pe tine să te căznești cu Soleno și să-mi spui și mie care i-e miezul. – Trebuie să ai o afinitate pentru ce descrie el, fantezii bolnăvicioase, coșmaruri, altfel nu ești dispus să duci lectura la bun sfârșit. Schimbă stilul și direcția de la un capitol la altul. E oricum mare artă să induci o stare printr-un șir de cuvinte! – De acord, ne poartă prin toate halucinațiile lui, în iad, în rai, în transă, în nirvana… Uzează de efecte de-a dreptul cinematografice. [pauză] Da’ pentru tine, personal, ce înseamnă? – Este o literatură pretențioasă, adică după ce reușești să sari ștacheta lui, poți să te consideri calificat pentru sfere înalte, ca să-l parafrazăm pe Liiceanu. – Nu, merci, eu rămân terestră. – Sau poate ești critic literar, or atunci citești sistematic și avizat, urmărind cu capul rece resorturile lui de mânuire a limbii. – Dar unde te duce el pe tine sau ce-ți aduce? Pe ce bază închei cu el pactul să-l citești, după ce te-ai căznit cu primele pagini? [pauză] – Cartea în sine. Experiența cărții. El, scriptorul, nu te duce nicăieri. El doar o scuipă dinăuntrul lui, căci ea fierbe în creierul lui și el trebuie să scape de ea, să se elibereze de obsesia ei… care îl arde. – Bun, îi arde și pe alții talentul, nu numai pe el… Dar cartea lui, ea ce îți aduce? – E o carte extrem de densă. Plăsmuiri când realiste, când fanteziste se leagă doar pe firul subțire al gândului lui întortocheat și nelimitat. Peisajele și personajele sunt pretexte de plăsmuiri. Pentru mine trăirile lui exacerbate sunt reale. [pauză] Dacă îi percepi incertitudinea, te alină că nu ești singur în lumea asta haotică. – Vrei să spui că îmi sporește incertitudinile? – Da, îți dezvăluie universuri ce se suprapun, se îmbracă unul peste altul ca păpușa Katuișa, de la micro la macro-cosmos, zice el că se „înghioacă”. Însă nouă ne scapă ordinea și sensul lor, lipsindu-ne capacitatea de per-cepere și de pri-cepere a acestora, dar ele există, dincolo de noi… – Aha… ți-l întrezărește pe Marele Creator. – Ție doar îți induce revelația asta, deoarece cartea se citește în atâtea înterpretări, câți cititori… E un transfer de la creier la creier. – Clar, e un exercițiu intelectual, nu mai vorbesc de exercițiul de vocabular… Măi, măi, măi, câte știe băiatu’ ăsta! Câte îndrugă! Nu poți să alergi în urma lui, că-l scapi din periscop, și pe el, și pe Mircișor al lui. Sunt iuți ca vântul la confabulat, nici cu gândul nu-i ajungi! – Oricum, trebuie să recunoaștem, draga mea, că M.C. folosește cea mai bogată și mai firească limbă română de azi, de bibliotecă, dar și de… bloc.
– Nu sunt eu de o mie de ori mai happy ca tine, MiCi? Pe mine nu mă apasă nicio presiune legată de public sau de tiraje, de traduceri și târguri de carte. – Nu mă lua pe mine cu vrute și nevrute, CiTi! Un scriitor nu vrea să fie happy. El e mare sau nu este deloc.[pauză] – Cu fiecare treaptă în sus, MiCi, tu vrei și mai sus. Te-ai înscris fără drum de-ntoarcere în spirala aspirației… Ce zic? A ascensiunii. – Nu te da mata detașată, CiTi, de dorința afirmării! E intrinsecă scrisului, scrisul e doară comunicare. Nu mă înfășura pe mine cu verzi și uscate despre scrisul strict pentru tine sau pentru sertar, acum când veleitarii lumii se exhibează nejenați în virtual, din dorința legitimă să ajungă virali. – Înainte să se propage succesul tău pe meridiane ca virusul „o”, te teroriza, MiCi, vârsta de 50 de ani, până la care trebuia neapărat să-ți fi scris Opera. Pe mine m-au terorizat cei 50 de ani cu boli și credite, acum acestea s-au topit în aer… și sunt happy. [pauză] Tu îmi lași impresia, MiCi, că ți-e frică să recunoști limpede de unde îți vine inspirația, de la Dumnezeu, de parcă te-ar urmări cenzura de partid. [pauză] – Ce mai e limpede azi, CiTi, cititoare deri-zoare? Habar n-ai tu ce-i aia valoare! [pauză] – Rămâne marea întrebare, MiCi: ce trebuie să facem noi pe lumea asta? [pauză] Ca și ție, MiCi, și altor ființe neliniștite, nu ne-a oferit El în dar decompensarea, dezechilibrul, deriva? De ce? Cred eu: anume ca să le recuperăm, să le captăm într-o lucrare! – Asta și fac, CiTi! Și mă mai liniștesc.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
