”Te iubesc, Licuţă!” de Lică Barbu

51
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaAbia aştept să înceapă şcoala ca să învăţ să scriu şi să citesc. De ce spun asta? Pentru că mi-a spus tata că este o mare, mare bucurie să ştii să citeşti poveşti. Trăieşti fermecat odată cu povestea. E o nebunie frumoasă, eşti puternic şi liber.

Dar şi pentru că azi mi s-a întâmplat ceva misterios. Staţi să vedeţi!

Toată ziua am bătut strada. Ne-am jucat, fără a obosi, Poarca, Plic, Cal de rege, Cal de prinţ, Ascunsa…

Tanti Raţa a scuturat dudul cu dude negre şi ne-a chemat să o ajutăm la adunat. Am sărit în ajutor şi am mâncat dude ca nesăturaţii de ne-am murdărit peste tot. Până şi în ureche aveam negreală de la dude. Le mâncam aşa, de pe jos. Suflam puţin praful şi hap!… Asta la primele dude, căci, apoi, uitam că sunt de pe jos.

Ei şi, tot timpul cât am zburdat pe stradă, Zburlita nu mi-a dat nicio atenţie. Ba îl ţinea de mână pe Tatalai şi se uita la mine ca să vadă dacă mă uit, ba îmi spunea Lipoveanu în loc de Licuţă, ba o îmbrâncea pe Perluţa fără motiv. Stătea la distanţă de parcă aveam pojar. Ce mai! Clar. Era supărată pe mine. Dar nu ştiam de ce.

Mi-era teamă atunci când Zburlita era prea zburlită. Totuşi, am prins cel mai fricos curaj şi am întrebat-o:

− Eleny!, ce ai cu mine?… Am spus ceva urât?

Tăcea. Asta mă răscolea să o mai întreb încă odată, şi încă odată… Până a cedat.

M-a luat de mână din scurt şi repezită m-a dus la gardul casei noastre unde mi-a arătat, spunând tăios:

− Uite!

Şi a plecat nu ştiu unde. Am rămas puţin zăpăcit ca o dudă căzută dintr-un salcâm, văzând scris cu cretă roşie ceva pe gardul nostru. Nu ştiam ce. Pentru mine era o mâzgăleală pentru că nu ştiam să citesc.

Am dat fuga în casă, am căutat abecedarul sorei mele pe care îl ştiam ajuns ierbar şi am ieşit la stradă să buchisesc ce scrie. Am învăţat literele şi încet, încet, până spre înserat, am desluşit ce scria: ”Te iubesc, Licuţă!”

Eram bucuros că am învăţat să citesc, un pic fericit că cineva secretos mă iubea, dar foarte trist că Zburlita suferea.

De unde ştia Zburlita să citească nu mi se părea ciudat. Ciudat eram eu, că nu ştiam să citesc. Asta chiar mă durea şi mă simţeam micuţ pe lângă ea.

Of, of, of! Mulți de of.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.