„Trei fragmente învecinate” de Ionuț Cristache

112
Socrate
Socrate

in marginea filosofiei rubrica leviathan.roO întrebare: cum să-ți stea mintea în loc? Am citit acum câțiva ani că un comitet pentru problemele lingvistice al UE a dat publicității un studiu, în care concluzia era că 95,26% dintre români înțeleg spontan, subliniez, spontan limba oficială a Republicii Moldova, adică limba moldovenească. Teribil, nu-i așa? Doar se știe că limba respectivă este cea mai nouă dintre limbile indo-europene, apărută pe planetă de vreo două decenii și un pic, adică din 1989. Cercetătorii britanici au fost uluiți, ei au afirmat că singura explicație plauzibilă este că românii sunt înzestrați genetic cu o inteligență deosebită, cu un mare talent în comunicare și cu o profundă înclinație spre limbile străine. Alt argument, la fel de pătrunzător, a fost că procentul de 4,74% din populație care nu manifestă o asemenea înțelegere spontană este reprezentat de minoritățile naționale, în special maghiarii, care, de asemenea, nu înțeleg nici limba română. Nu e un banc! Studiul a fost comandat de autoritățile europene, în încercarea de a măsura necesarul de traducători autorizați din limba română în limba moldovenească. Traduceți… Pălitură de osândă, computatoare, magazine veșnice… Unii mai țin minte doar podurile de flori. Ce este dincolo? Tot țara noastră, firește, numai istoria este spusă altfel, vedeți cum era înțeleasă de Europa Unită. Ca un balet printre tovarăși, gata să lupte cu fiara capitalistă, intrată în putrefacție… Poate că azi au renăscut speranțele, cine știe!

Altă lume… Uneori cuvintele noastre se frâng, bătute de vânturile reci şi atacate de ploile amestecate. La acest sfârșit de săptămână vă propun un mai lung citat din Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt… „Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor este gâlceava, harţa, scrie el la pagina 205. Fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier. Pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul. Mincinoşi, mințim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei este altfel, ca la antimaterie… Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele, să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun…” Apoi, câteva rânduri mai jos, înţeleptul continuă… Nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbiţi, orice umilinţă, orice făţărnicie… Deopotrivă de inutile… Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare… Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară în stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată… O maidanofobie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului… Şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap… Spurcăciunea, dracul sordit, dracul poltron, dracul ţipător… Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din CUR O GOARNĂ…”  Întrebarea ar fi dacă bănuiţi despre cine este vorba. Eu nu am… curaj să v-o spun, corectitudinea politică nu-mi permite. Înainte de a asculta pe cineva, obişnuim să punem întrebări. Conştiinţa noastră devine, astfel, mai liniştită. Numai că, nimic nu se termină acolo. Toate poveştile merg mai departe, prin ger, prin nămeţi, prin discursuri tânguitoare şi siropoase…

Am, în fine, și a treia poveste, e despre rejudecarea procesului lui Socrate, de acum câțiva ani. După două milenii și jumătate… Deși a fost așteptat, Socrate nu a apărut, a aflat, probabil, despre criza gravă care lovise patria lui. Au fost, însă, zece avocați  și apărători ai drepturilor omului. Completul de judecată a fost format din zece magistrați cunoscuți din Anglia, Franța, SUA, Elveția și Grecia și, la proces, au asistat 866 de spectatori. Se spune că, la fel ca în 399 î.Hr., procesul nu a fost lipsit de faimoasa ironie socratică. Părerile judecătorilor au fost împărțite, cinci dintre ei au cerut condamnarea inculpatului, iar ceilalți cinci l-au absolvit de orice vină. Dintre spectatori, 584 l-au declarat nevinovat, iar 282 l-au socotit culpabil. Conform legilor din Atena antică, Socrate a fost achitat. Dar Grecia lui? Cu ea ce se va întâmpla? Și, direct sau indirect, cu noi ce se va petrece? „Câte lucruri de care eu nu am nevoie există?”, se întreba filosoful grec. Apoi, adăuga faptul că virtutea constă în a nu depăși măsura cu nimic. Nu pot învăța pe nimeni nimic, spunea Socrate, pot doar să-l fac să gândească. Tot filosoful grec mai spunea că nu a trăi este de mare preț, ci a trăi cinstit, iar înțelepciunea e singurul ban potrivit în schimbul căruia ar trebui să le dăm pe toate. Bunurile adevărate se cumpără și se vând cu acestea: bărbăția, chibzuința și justiția. Cârmuitorilor de azi, din țara mea, le-aș mai reaminti încă o idee a lui Socrate: „educația este îmblânzirea unei flăcări, iar nu umplerea unui vas”… Oare cu ce folos, totuși?

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.