În prima parte a povestirilor din cartea Lumea lui Licuţă, aveam obiceiul să prezint personajele, pe fiecare în parte. Unul n-a scăpat.
Acum, copilăria lui Licuţă este presărată cu alte povestiri și, firește, este însoţit de alte personaje, iar mie mi se pare firesc să le prezentăm şi pe ele.
Deci, să facem cunoştinţă cu Jiji.
Jiji nu este o poreclă. Este o pronunţie greşită a numelui Gigi pe care Tatalai a rostit-o când Jiji a venit pe strada noastră. Lui Tatalai îi căzuse un dinte din faţă şi nu putea să spună Gigi. Îi spunea Jiji, sâsâind. Tot spunându-i aşa, aşa i-a rămas numele.
Voiam să mi-l fac prieten apropiat, să fim pe aceeaşi lungime de undă de fiecare dată. N-ai să vezi!
Jiji voia să dea impresia că le ştie pe toate. El ştia că lumea vine de la extratereştri, că Pământul este plat, că Soarele e pătrat dar îl vedem noi rotund şi alte chestii pe care le debita celorlalţi care-l priveau cu gura căscată. Când îl întrebam câte secunde are un minut şi unde este creierul în corpul uman, habar n-avea.
Când ne jucam poarca sau câte o miuţă şi pierdea, se supăra foc pe noi de parcă eram noi de vină că el nu ştia să joace. Două zile nu se juca cu noi. Apoi venea la joacă cu pretenţii să schimbe regulile jocurilor. Cine îl asculta?
Avea prostul obicei să ducă vorba. Mai vorbeam şi noi, ca băieţii, despre câte o fată şi el ne pâra la părinţii fetelor. Aceştia, din golani nu ne mai scoteau.
Mă pune dracu’ să povestesc, la joacă, cum cu o seară în urmă am mâncat cireşe negre cu Ţugui de la poarta lui nea Costică. Nea Costică, oricum nu le culegea, putrezeau în pom. Jiji, hop la nea Costică şi i-a spus că i-am furat cireşe de la poartă. Acesta s-a dus la mama şi i-a atras atenţia „să-și stăpânească copchilul”. Am fost pedepsit, normal.
Ce mă enerva cel mai tare este că o minţea pe Musculiţa, o fată venită în vacanţă la bunica ei, spunându-i că el e cel mai bun din clasă. Culmea! Era repetent. Nu-i spuneam Musculiţei pentru că ea pleca peste o lună acasă şi nu voiam să-l pârăsc. Nu-mi plăcea.
Problema era alta şi era cu fluturaşi pentru Jiji. Era topit după Musculiţa şi voia să pară Gică-talent în faţa ei.
Musculiţa îl tot evita. Nu-i plăcea de el, cu toate că era un băiat frumuşel. Înalt, cu părul uşor ondulat. Avea ochi frumoşi, căprui. Degeaba. Musculiţa nu numai că-l respingea, dar îl lua de multe ori peste picior şi Jiji suferea în dragoste.
Jiji, aflând ‒ na el le ştia pe toate ‒ că mie îmi plăcea scrisul, a venit la mine să-l ajut să-i scriu bileţele de dragoste pe care să i le dea Musculiţei pe furiş.
Părea o provocare pentru mine cu toate că mai scrisesem Zburlitei zeci de bileţele. Îmi plăcea să fac asta, dar nu voiam să-l ajut pe Jiji. Nu merita. Însă, mi-a venit o idee şi am acceptat.
Mă pufneşte râsul şi azi la ceea ce i-am făcut.
Pe primul bilet am scris:
„Una mia sută lei
Ia te rog pe cine vrei!
Din grămada cu purcei
A lui Moș Andrei!
Dacă n-ai pe cine
Ia-mă chiar pe mine!”
Aşa, ca probă, să văd ce se întâmplă.
Nimic. Jiji nu citea biletul. Ori nu ştia să citească bine, ori vedea că-s versuri şi nu-i plăceau, probabil, iar Musculiţei i se părea o aiureală pentru că am găsit biletul aruncat în şanţ.
Jiji insistă să-i mai scriu bilete. Cum să nu! Ia d’aici! Pe al doilea bilet am scris altceva:
„Sunt cel mai şmecher băiat din Cosmos, Musculiţo! Când te văd, îmi iau sandalele-n papuci şi plec în Africa după tine. Cu plici cu tot.”
Asta a fost prea de tot. Musculiţa s-a dus glonţ la Jiji şi rupându-i biletul în faţă, i-a spus:
‒ Musculiţă e mintea ta proastă, pliciule! Măcar ştii unde-i Africa? Hai! Ia-ţi papucii şi să nu te mai văd în faţa mea. Auzi cum îmi spune! Musculiţă! Hm!
Jiji a rămas ca la fotograf cu un zâmbet tâmp pe faţă.
‒ De unde ştie că l-ai scris tu, Jiji?, îl întreb ca să-l dezmorţesc.
‒ Pentru că i l-am dat cu mâna mea, Licuţă. Ce ai scris în bilet?
‒ Ceva frumos, da’ cine ştie ce a înţeles ea. Lasă că-ţi scriu altul de o dai gata pe Musculiţa.
Am pus suflet în ceea ce am scris, pentru că Musculiţa îmi era dragă.
„În nostalgia clipelor, ne ataşăm dorinţele prin iubire. O parte din noi cere prietenie. Dăruirea e totul în viaţă. Doar aşa vom primi ceea ce am dăruit”.
După nici o oră, Musculiţa era la poarta noastră.
‒ Mulţumesc, Licuţă! Ştiam că tu îi scrii biletele lui Jiji. Zburlita mi-a arătat biletele pe care i le trimiţi şi te-am recunoscut. Şi mă bucur că l-ai pus la punct pe tăntălăul ăsta. Ne jucăm?
Un tremurici cu fluturaşi în stomac m-a cuprins instantaneu. Aşa gingaş mi-a vorbit, încât îmi venea să o sărut.
Ups! A făcut-o ea. Tot gingaş. Am rămas electrizat. Of, iar m-am îndrăgostit. Norocul meu că la poartă a apărut Zburlita. Venise ca să ne jucăm, însoţită de câinele ei, Spic, un câine blond ca spicul grâului. Un câine foarte blând. Eram buni prieteni.
Ne-am jucat cărţi în curte la noi. Şeptic, tabinet, toci, macaua, tot ce au vrut fetele. Spic moţăia la umbră clămpănind câte-o muscă.
Deodată, a ciulit urechile şi a început să mârâie. Nu ne dădeam seama ce are. De pe stradă se auzeau chiote şi zbierături. Spic a început să latre.
Curioşi, am dat fuga la poartă. Pe stradă, Jiji îmbrăcat ca un fel de cowboy, ţopăia şi chiuia cu tămbălău ca să-l vadă lumea ce interesant e. Se uita intenţionat la Musculiţa ca să vadă dacă-l vede. Era clar. Jiji a luat-o din loc cu bibilica.
Nu am observat când Spic a dat buzna peste noi şi, mârâind, a luat-o glonţ spre Jiji.
Acesta, surprins de atac, căuta o scăpare. Dar unde, unde? Doar să zboare. Aşa că a luat-o la fugă spre strada de la câmp şi iar pe strada noastră. Traseu efectuat de vreo trei ori până când a reuşit să sară gardul la tanti Aglaia. Era cel mai mic gard de pe stradă.
Noi, spectatori, priveam şi ne prăpădeam de râs. Curajos cowboy. Dacă ar fi avut şi cal, ei? Sigur a impresionat-o pe Musculiţa, mai ceva ca-n filme!
Hai cu bine şi la alte poveşti!
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
