„Trei schițe prahovene” de I. L. Caragiale în lectura actorului Virgil Ogășanu

93
trei schite prahovene caragiale (1)

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roAtât de legat de oraşul aflat la răscruce de drumuri, Caragiale a considerat Ploieştiul urbea sa natală. Există un spirit ploieştean? Dacă există cu adevărat, dacă el este distinct, fie şi prin câteva trăsături, de balcanismul  bucureşteanului Mitică, atunci opera lui Caragiale este cea care l-a înfăţişat plenar. „Trebuie să fi cunoscut cineva Ploieştii – spunea Nicolae Iorga  – ca să-l înţeleagă într-adevăr pe Caragiale şi să vadă cât de mult este legată orice literatură nu de o normă abstractă, ci de ceva real şi omenesc pe care trebuie să-l cunoşti. Fără Ploieşti, nu poate înţelege nimeni pe Caragiale.” Fără Ploieşti şi, îndrăznim noi să adăugăm, fără spaţiul prahovean.

În albumul I. L. Caragiale şi Prahova (1), istoricul literar Ieronim Tătaru enumeră 34 de titluri caragialiene, cărora li se adaugă scrisori, acte, cuvântări politice cu legătură directă sau indirectă cu Ploieştiul şi alte localităţi prahovene. Pentru înregistrarea de pe discul de față (2), difuzată în premieră în 5 ianuarie 2003, ora 20.30, la radio România Actualități, la încheierea Anului Caragiale (2002, când s-au aniversat 150 de ani de la nașterea scriitorului), am ales trei texte exponenţiale în această privinţă, în care râsul este pe rând amar, ironic, autoironic, satiric. Două dintre ele, Grand Hôtel „Victoria Română” și Boborul!, sunt schițe cu caracter memorialistic – poate cele mai valoroase, ca expresie literară, dintre amintirile lui Caragiale. Dacă e să continuăm statistica, în două dintre cele trei, personajele au chiar identitatea reală, ceea ce le distinge de toate schițele, dar și de teatrul lui Caragiale: eroii vremelnicei Republici de la Ploiești și „fabulosul” Leonida Condeescu.

Respectând ordinea publicării în presă a schiţelor Grand Hôtel „Victoria Română”, Boborul! şi O zi solemnă, urmăm poate şi intenţia lui Caragiale. De la amintirea atroce a unei nopţi petrecute în „oraşul natal”, unde revenea după aproape două decenii, la rememorarea târzie a republicii de 15 ore de la Ploieşti şi apoi la portretul satiric al bravului primar al Mizilului, Leonida Condeescu. Despre prima, tipărită în numărul din 1 februarie 1890 al revistei „Convorbiri literare”, s-a afirmat că ilustrează momentul de maturizare a schiţei caragialiene din jurul anului 1890, până la prima perioadă a „Moftului român”, 1893. (3). S-a scris mult despre Grand Hôtel „Victoria Română”, în care, după Garabet Ibrăileanu (4), „d. Caragiale şi-a bătut joc cu mult spirit de obişnuitele accese de duioşie după locul natal”. La 25 august 1889, scriitorul se oprea la Ploieşti, venind de la Paris, unde vizitase Expoziţia Universală. A înnoptat la Grand Hôtel „Luca Moise” din centrul Ploieştiului, nu departe de Grand Hôtel „Victoria Română” (5). Şerban Cioculescu (6) consideră această schiță „capodopera literaturii memorialistice a lui Caragiale”, „una din cele mai caracteristice pentru umoarea neagră a autorului”. În ea apare fraza-cheie: „simt enorm și văz monstruos”, preluată aproape mecanic de mulți comentatori pentru a defini temperamentul autorului. Cum însă formulele magice sunt tot ce poate fi mai străin spiritului caragialian, oricât de seducătoare ar fi această formulare, se cuvine să nu îi conferim o semnificație generală, iar dacă o extragem din context, să o folosim întotdeauna cu precauție în analiza operei lui Caragiale.

În Grand Hôtel „Victoria Română”, conţinutul memorialistic, amintirea nopții sinistre petrecute în camera nr. 9 a respectivului hotel, se împleteşte cu tema curentă a occidentalizării de faţadă, sugerată din titlu, căci denumirile franţuzeşti şi obiceiurile mimate acoperă cu un lustru jalnic dezgustătoarea atmosferă orientală. O scrisoare a lui Caragiale către Alceu Urechia susţine o dată în plus această idee a formelor civilizaţiei occidentale transplantate artificial în spaţiul balcanic: „La Bucureşti şi Ploieşti etc. [tipul oriental] stă plin de paraziţi, sângerat de scărpinătură, dar frezat à la Parisienne”. În altă ordine de idei, numele de străzi şi firmele sunt reale în epocă.

Nu credem că există vorbitor de limba română care să nu folosească o expresie, o frază, contextul unui cuvânt, desprinse din opera lui Caragiale. Le întrebuinţăm involuntar, le retrăim expresivitatea, utilizându-le ironic în varii împrejurări. Zicem, de pildă, „boborul”, încărcând cu sensurile pe care le dorim forma consacrată de Caragiale în schiţa cu pricina, apărută în „Epoca” din 21 noiembrie 1896, pe pagina I, la rubrica „Tribuna literară”, cu subtitlul „Din istoria Republicii ploieştene”. Târzia rememorare, proiectată însă cu aproape 20 de ani înainte, ridiculizează statul celor doi simpatici Popeşti din Ploieşti: Candiano şi Stan, prezidentul şi poliţaiul. Pana satirică muiată într-o aparenţă de nevinovată duioşie (un truc, desigur, efectul fiind cinic) duce, progresiv, totul în derizoriu. Aşa încât, oricât s-ar încerca discutarea serioasă a faptelor, rezultatul este sortit eşecului. Stigmatul caragialian rămâne de neînlăturat. Orice şi oricât am citi în cărţi de istorie şi în documente de arhivă despre vesela Republică podgoreană din 8 august 1870, ne va fi imposibil să evităm viziunea lui Caragiale din această proză plină de elemente teatrale: beţia „la chilometru” din salonul Otelului „Moldova”, prezidentul „urcat pe un scaun de tocat cârnaţi” pentru a citi proclamaţia, cheful matinal din Grădina Lipănescului, sosirea grabnică a Reacţiunii, prinderea lui Candiano-Popescu, scena din cancelaria Poliţiei. De notat că în textul din „Epoca”, „Boborul” e scris cu doi „o” în prima silabă, pentru sublinierea intonaţiei, ceea ce nu se mai întâmplă când Caragiale îl publică în volumul Momente (1901).

Cât despre contextul în care urma să fie înscris evenimentul ce a devenit Republica de la Ploiești, el fusese cu totul altul. Această mişcare liberală anticarlistă fusese plănuită de la Bucureşti să izbucnească simultan în 13 capitale de judeţe, după cum notează Alexandru Candiano-Popescu în Amintiri din viața-mi (7), dar se pare că fusese contramandată în ajun, complotiştii de la Centru dându-şi seama de slaba organizare. De ce nu vor fi aflat şi ei, conspiratorii ploieşteni, nu ştim. Pesemne că n-a funcţionat telegraful şi Popeştii cei doi, liberali radicali, chiar au crezut în izbândă. Căpitanul Alexandru Candiano-Popescu şi garibaldianul Stan Popescu participaseră la răsturnarea lui Cuza în 11 februarie 1866. Primul ar fi replicat atunci: „Arta să faci pe nebunul câteodată este suprema înţelepciune.” Volintirul Stan Popescu a răspuns, ca vizitiu, de transportarea domnitorului până la vama austriacă de la Predeal, în mare taină. Participant la Războiul de Independenţă, Candiano-Popescu devine în vara lui 1878 prefect al Poliţiei Capitalei, apoi, la sfârşitul lui octombrie 1880, aghiotant al regelui Carol I, pentru 12 ani. Ca să vedeţi ce înseamnă destin!

Cert este că scenariul naşterii şi sfârşitului unui „stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere”, deşi a durat „numai vreo cinsprezece ore” – tratat în presa vremii drept aventura politică a unor cheflii – s-a desfăşurat ca în schiţa lui Caragiale. Nu ne putem îndoi, mai ales că participantul Caragiale, angajat copist la Tribunalul Prahova din iunie 1870, a fost şi grefierul judecătorilor care au anchetat cazul. Că tânărul grefier cunoştea dedesubturile „afacerii”, dar prefera să nu le dezvăluie şi să treacă totul în registrul satirei acide şi să se amuze, iar nu ne putem îndoi. Literar vorbind, evenimentele trăite de tânărul Caragiale, care se declară în Boborul! de „şaptezesprezece ani” (avea însă 18 împliniţi), l-au urmărit înscriindu-se printre ţintele satirice preferate (v. Conu Leonida faţă cu reacţiunea, D’ale carnavalului). De la ei de acasă, „din urbea revoluţionară”, republicanii de ocazie devin, prin ridicolul ataşat de Caragiale, tipuri universale.

Câte legături se pot face între personajele din Boborul! şi ambiţiosul Leonida Condeescu? Orgoliu nemăsurat, ambiţie, cădere în derizoriu, comic involuntar în registre conduse cu desăvârşita artă a satirei. O zi solemnă a fost tipărită pentru prima dată în ziarul „Universul” din 21 aprilie 1900 şi de atunci micul oraş de lângă podgoria Tohanilor nu s-a mai putut sustrage ironiei şi zeflemelei. Pe Leonida Condeescu, ales primar în 1899, când conservatorii veniseră la putere, Caragiale l-a cunoscut într-una dintre desele vizite la o rudă îndepărtată din Mizil, Stavru sau Stavros, bucătar de han. Înainte de a ţine restaurantul din gara Buzău (din primăvara până în iarna anului 1895), afacere falimentară, după cum se ştie, scriitorul intenţionase să ia în concesiune cârciuma din gara Mizil. Din amintirile lui I. Suchianu (8), se cunoaşte reacţia lui Leonida Condeescu la lectura schiţei din „Universul”. La început s-a cam supărat, „când a citit însă: «n-avem pod peste Dunăre», i-a căzut gazeta din mână şi-a izbucnit într-un râs, de s-a cutremurat casa. Omul, în ziua în care a râs cu poftă de o glumă bună, e desigur mai bine dispus decât de obicei, mai bun, şi dovada, chiar în ziua aceea Leonida i-a trimis şase butelii de vin vechi, un curcan îngrăşat pentru Sfintele sărbători şi o scrisoare de mulţumire că l-a făcut nemuritor […]”.

Pe 23 februarie 1901, vajnicul primar îi telegrafia de la Mizil lui Caragiale, scuzându-se că nu poate participa la banchetul de la restaurantul Ghianţu, prilejuit de sărbătorirea a 25 de ani de activitate literară a autorului Scrisorii pierdute: „Împrejurări serioase mă împiedică de a participa la festivalul ce se dă azi în onoarea Dv., vă rog să primiţi urările mele sincere, Leonida Condeescu.”

În interpretarea actorului Virgil Ogășanu, cele trei schițe dobândesc un farmec aparte. Ușor nostalgică, uneori cu nuanțele fine ale „șoaptei timbrate”, de efect în lectura radiofonică, alteori cu ton sec, punând expresiv accentele în fiecare frază, cu o gradație care urmează fidel construcția textului caragialian și evitând mirajul teatralizării inutile, versiunea lui Virgil Ogășanu este memorabilă.

Pușa Roth

Costin Tuchilă


(1) Ploiești, Editura Premier, 2000.

(2) I. L. Caragiale, 3 schiţe prahovene citite de Virgil Ogăşanu, prezentare de Pușa Roth și Costin Tuchilă, București, Editura Casa Radio, seria „Lecturi pe întuneric”, 2012.

(3) Silvian Iosifescu, Dimensiuni caragialiene, București, Editura Eminescu, 1972.

(4) Scriitori români și străini, vol. I, ediție îngrijită de Ion Crețu, București, Editura pentru Literatură, 1968.

(5) Ieronim Tătaru, Menţiuni caragialiene, Ploiești, Editura Premier, 2000.

(6) I. L. Caragiale – memorialistul, în „România literară”, nr. 5, 28 ianuarie 1982.

(7) București, Editura Eminescu, 1998.

(8) Diverse însemnări și amintiri, [București], Tipografia ziarului „Universul”, 1933.

I. L. Caragiale, Trei schițe prahovene. Interpretează: Virgil Ogășanu

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.