”Trenul care duce la mare” de Letiția Vladislav

67
etiția vladislav proza scurta diaspora leviathan.ro spania

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roCeșcuța de cafea îi căzuse din mână și toată bucătăria era plină de ceva cenușiu lăptos, cioburi colorate, alb-albastru, putea vedea barca ei și casa lui, începu să țipe ca o bezmetică, ceșcuța asta fusese a lui, își aduce aminte, o cumpăraseră într-un magazin pe Victoriei, pentru că avea și casa și barca desenate pe ea, cele două semne ce-i defineau pe ei, el stătătorul cu picioarele pe pământ, ea voiajoarea în spațiu și timp. Tocmai trecuseră pe lângă magazinul plin de veioze când el o opri arătându-i ceramica chinezească. De fapt era o adevărată amestecătură, porțelan scump, ceramică ieftină, măsuțe și dulăpioare foarte joase, toate din lemn de cireș, perfecte și frumoase.

– Am găsit, zise, de mult caut ceva special, uite-o aici sub nasul meu…

– Ceșcuța?

– Da, zise, vezi barca?

Habar n-avea de ce se oprise cu ochii la o barcă desenată, patru- cinci linii albastre peste albul curat al orizontului.

– Vrei o barcă?

– Nu, zise, barca este simbolul tău, mereu ești în mișcare, vrei să pleci, să vezi, să te pierzi printre continente.

Întoarse ceșcuța și începu să râdă.

– Uite, zise, aici pe țărm este casa, tu pleci de aici, eu te aștept aici, casa mă reprezintă, eu sunt pământeanul.

– Drept, zise, eu visez mereu plecări, iar tu nu te saturi de casă…

– O cumpăr, zise, chiar dacă mă costă o avere, este ceșcuța mea.

Ani de zile a băut cafea numai din această ceșcuță. Rezistase anilor, emigrării, celor trei ori patru mutări prin alte orașe, era stabilă, chiar dacă înainte să moară o scăpase pe jos.

– Când nu mai sunt, o ai pe ea, zise, după ce-i curățase covorul și putu vedea că minunea lui albastră nu are nicio zgârietură.

– Eu plec prima, doar trebuie să-ți arăt că pot lua barca spre dincolo fără să plâng.

El luase barca înaintea ei. Ceșcuța stătea în vitrină și, ori de câte ori se uita la ea, avea impresia că se deschide poarta casei și zâmbetul lui umple încăperea. Până azi. Visase marea. Adevărat nu fusese niciodată la mare, deși dorea. Știa cum arată, nu era un film documentar pierdut, marea o domina, era chinul vieții ei. Ceva ce vrei, dar la care nu poți ajunge. Visul era ciudat, acel ceva negru și tulbure semăna cu o furtună, vocea lui striga printre valuri, ele erau aproape albe de spumă, părea înfricoșat, dar nu pricepea nimic, se trezise de două ori, băuse o gură de apă, dar cum închidea ochii apăreau valurile, era clar, aici se întâmpla ceva, trebuia să treacă prin furtună ca să poată simți ce striga el, visul trebuia visat, altfel se transforma în coșmar. Cum se făcuse ziuă, luă ceșcuța din vitrină hotărâtă să bea cafeaua din ea. Din nou văzu casa, dar de data asta nu se mai deschidea poarta, iar barca stătea, ca de fiecare dată, peste acel alb ciudat și aștepta. Prima înghițitură. Simți că se petrece ceva, era un semn, bun sau rău, un semn că trebuie să fie atentă la ce face.

– Omule, zise, vezi, beau cafeaua din liniștea ta, căsuța pe malul mării te caută, iar tu nu mai poți răspunde…

A doua înghițitură, ceva mai lacomă, cafeaua era bună, venea din Kenya și era rară de tot, așa că cumpărase două pachete mari să-i ajungă pentru o lună de zile. Când se gândea la Kenya, se gândea la Hemingway, în primul rând, apoi la Tania Blixen, lăsând visul lor de-a face un concediu la poalele muntelui Kenya, un stratovulcan stins, aproape de ecuator, dar acoperit de ghețari ce se retrag cu o viteză alarmantă, bineînțeles din vina noastră, a oamenilor, ce distrugem totul. Kenya a rămas un vis. El murise visând același lucru. Ultima înghițitură. Era amară. Se ridică să-și umple din nou ceșcuța și se împiedică de piciorul fotoliului. Auzi cum se împrăștie cioburile peste gresie și închise ochii să nu vadă drama. Casa ajunsese sub măsuță. Barca era la intrarea în bucătărie. Adună cioburile plângând. Se gândi să păstreze casa și barca, chiar dacă acum erau despărțite. Le spălă și le așeză pe masă.

– Ce vrei să-mi spui?, strigă, nu pricep nimic…

Afară era destul de rece. Se apropia toamna. De regulă erau zile frumoase în octombrie, dar de o săptămână ploua, ieșea un pic de soare, bătea un vânt zăpăcit care te lua pe sus și aducea cu el o nouă ploaie. Se gândi din nou la mare. Văzuseră toți munții, era frumos peste tot, dar la mare ea nu ajunsese. Fără el nu se încumeta. Cu el nu avea cum. El se născuse pe malul apei, cum zicea, alintându-se, crescuse cu pescărușii, era ca un delfin în apă, zicea, dar acum, la bătrânețe, prefera muntele. Acolo se ascundea liniștea sufletului.

– Auzi cum vorbesc brazii între ei?, o întrebase odată, închide ochii și-i poți auzi…

– Eu aud numai marea și păsările, zise, închide tu ochii și întoarce-te acasă.

– Eu nu mai am casă. Acum ești tu casa mea.

– Pădurea vuiește ca marea, zise.

– Cum poți afirma asta? zise, tu nu ai fost la mare.

– Adevărat, dar o am în mine… sunt vărsător… cândva am să te întorc acasă…

Cioburile o priveau. Nu cu reproș. Parcă așteptau ceva. Închise fereastra, spălă gresia, aruncă gunoiul și se gândi ce putea face într-o zi ca asta. Deschise televizorul să vadă vremea. Ploaia și vântul continuau. Toată harta era numai stropi de apă. Minus marea. Acolo era soare. Fuseseră odată în Italia. Undeva sus, la munte. De fapt visaseră cu două zile de soare pe malul Adriaticii. Ploua. Au luat drumul spre munte. Acolo, după ce se împrăștiase ceața, ieșise soarele printre copaci. Marea nu o puteau vedea. Era undeva jos, departe, ascunsă între norii tomnatici. Dar lângă ei livada de lămâi împrăștia un miros de neuitat. Niciodată până atunci nu văzuse o livadă de citrice. Nu rupsese nici o lămâie din copac. Numai gândindu-se la Italia simțea mirosul acelor lămâi. Cu ochii la vreme își numără banii. Destui pentru câteva zile. Luă o sacoșă și înghesui câteva haine înăuntru. Închise ușa după ea. Cele două cioburi le așezase pe fundul sacoșei.

– Acum te întorc acasă, îi zise celui plecat, vrei nu vrei, acum te iau cu mine.

Gara era plină de lume. Nu-i plăceau gările de aici. Ea mai avea nostalgia Gării de Nord.

– Un bilet la mare, zise, întinzându-i omului de la casă banii.

– Toate trenurile opresc în mare, zise omul, fără pic de humor, sec, rece, de parcă dormise toată noaptea în ploaie.

– Unde ați vrea să se oprească ?

– Hamburg, zise el, mai morocănos, ori Kiel, ori…

– Mi-e egal, zise, eu vreu la mare.

– Linia întâi, zise omul întinzându-i biletul, pleacă în zece minute, grăbiți-vă.

Urcă scările și intră în vagon. Era aproape pustiu. Școala începuse, nici studenții nu mai aveau vacanță, pe ploaie nimeni nu făcea turism, doar niște bărbați care veneau ori se duceau la lucru. Aproape se însera când trenul se opri în gara aceea străină. Peronul pustiu. Ieși pe ușa din spate, în speranța că va întâlni pe cineva să-i spună cum ajunge la mare.

– La mare, se miră femeia ce spăla sala de așteptare, matale vrei la mare?

– Da, zise, vreau la mare.

– Aici n-avem hoteluri, zise femeia, vădit preocupată, numai un chioșc la capătul străzii… pentru cazare, cam complicat, poate la particulari, altfel… Sunteți sigură că ați coborât unde trebuia? întrebă din nou femeia, zic, ați luat biletul până aici numai să ajungeți la mare…

– Da, zise, eu vreau să ajung la mare…

– Eu sunt turcoaică, zise femeia, nu am curajul să fac așa ceva.

– Eu îl am.

– Strada asta înainte. Apare chioșcul și după el este marea.

Se îndepărtă. Văzu că la chioșc erau lămâi. Cumpără una. O zgârietură cu unghia și acel miros nebun de livadă o atinse ca adierea vântului. Marea stătea în fața ei. Cât vezi cu ochii. Mare. Albastră. Albă. Cu valuri imense. Se așeză pe nisip și scoase cele două cioburi din sacoșă.

– Te-am adus acasă, dragoste, zise, așezând casa chiar lângă apă.

Un val puternic atinse casa și o luă cu el. Așeză barca pe același loc.

– Pot pleca și eu acum, zise, barca va întâlni destinul destrămat, casa… undeva… cândva… abia acum ți-am înțeles mesajul.

Strânse lămâia atât de tare în pumn că toată zeama îi curgea peste hainele destul de subțiri pentru o noapte de toamnă. Toate pastilele strânse de un an de zile, de tensiune, de nesomn, de inimă, toate le adusese cu ea. Deschise sticla de apă și începu să înghită, liniștită ca niciodată în ultima vreme. Puse capul pe sacoșă și se lungi pe malul mării. O vreme auzi valurile cum se sparg în nisip. I se păru că aude chiar o sirenă. Apoi îl văzu cum iese din apă și se îndreaptă spre ea. Era fericit. Și tânăr. Exact așa cum fusese când plecase.

– Mergem acasă, zise, luând-o în brațe, iubita mea, acum mergem acasă…

Mirosea a lămâi și mare. Era întuneric. Dar nu-i mai era frică.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.