A apărut nr. 47-48 Anul IV, Serie nouă, al publicației „Tribuna învățământului”, o revistă de elită pentru fiecare școală și pentru fiecare profesor din România, revista tuturor celor preocupați de educație.
„Tribuna învățământului” este o revistă națională a educației românești, fondată în 1949, cu apariție neîntreruptă de peste șapte decenii.
Și în acest număr sunt prezentă cu un articol despre învățarea continuă, intitulat Învățarea continuă – tinerețea spiritului (pp. 82–83).
Învățarea continuă – tinerețea spiritului
Dacă preluăm fireasca întrebare a marelui gânditor și umanist român, Dimitrie Cantemir, „Cine întru muritori este atât de învățat, căruia mai multă parte a învățăturii să nu-i lipsească?”, înțelegem pe deplin îndemnul acestui spirit enciclopedic că pentru a evolua trebuie să învățăm întreaga noastră viață. Dacă ne mulțumim cu puțin, puțin avem, iar dacă privim societatea actuală zguduită de războaie, de pandemii, de fenomene meteorologice extreme etc., realizăm că omul acestui mileniu trebuie să fie pregătit să înțeleagă, să prevină, să caute soluții pentru marile probleme ale omenirii. Or, toate aceste provocări pot deveni un mare semn de întrebare, o enigmă pentru cei care consideră că odată cu terminarea studiilor, cărțile, experimentele, cercetarea, studiul permanent sunt doar niște noțiuni care, după ce au primit notă odată cu finalizarea studiilor, devin niște abstracțiuni. Poate e important să readucem în actualitatea acestui demers despre învățarea continuă un adevăr tulburător al „poetului tragic prin excelență”, Euripide (supranumit astfel de un alt mare spirit antic, Aristotel), care afirma: „Cel care neglijează învățătura în tinerețe, pierde trecutul și este mort pentru viitor.”
Evoluția, indiferent de epocă, se realizează cu oamenii care au înțeles că fără învățarea continuă, fără studiu apofundat, fără cunoaștere, nu se poate face pasul decisiv spre progres, spre o lume care să fie pregătită de a face față provocărilor majore ale vieții. Pentru că anul acesta s-au împlinit 350 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir (1673–1723), cărturar de formație enciclopedică, cel mai important promotor al umanismului și preiluminismului românesc din secolele XVII–XVIII, am să reamintesc o altă maximă despre învățătură: „Omul doreşte să ştie tot ce se poate şti; deci să cercetăm, să căutăm, să aflăm, să ştim.”
Dacă de-a lungul secolelor nu ar fi existat oameni care să înțeleagă rostul omului pe acest pământ și s-ar fi mulțumit doar să respire, să mănânce și să doarmă liniștiți, poate că astăzi lumea nu ar fi ajuns la acest stadiu de dezvoltare. Mintea omului este ca o floare pe care, dacă nu o uzi la rădăcină, nu înflorește. De aceea școala are rol esențial în îndrumarea copilului alături, bineînțeles, de părinții care sunt sau ar trebui să fie suportul moral și material (pe perioada studiilor) ca elevul de azi să poată deveni specialistul de mâine. Școala s-a schimbat, mă refer la modelul de învățământ, copiii beneficiază, nu toți, evident, de facilitățile tehnice, având posibilitatea de a descoperi mai ușor ceea ce intră în sfera lor de interes, dar rolul profesorului este sau ar trebui să fie esențial. Profesorul este modelul, el deschide căile spre cunoaștere, prin urmare ar trebui să își cunoască bine menirea. Profesorul nu merge la școală ca la un serviciu oarecare, el are nobila menire să modeleze caractere, să stârnească curiozitatea copiilor și dorința acestora de a învăța, iar copiii să îl urmeze. Din punctul meu de vedere, prea multă libertate strică și mă refer la relația elev – profesor, în care ar trebui să primeze respectul, pentru că omul de la catedră nu este doar o prezență, el este formatorul sau așa ar trebui să fie. Sigur, nu mă refer la relația de subordonare, la metode de constrângere, ci doar la reglementarea relației elev – profesor. Așa cum bine se știe, procesul de educație este strâns legat de profesor, de puterea, știința și, de ce nu, de abilitatea acestuia de a-i inspira pe elevi și studenți, de a-i determina să îndrăgească materia respectivă și să o descopere, poate și pentru simplu fapt că învățământul fără profesori nu s-a inventat încă. Este un adevăr pe care nu-l putem ignora, oricât de optimiști am fi. Nimic și nimeni nu poate înlocui relația afectivă, mai ales, dintre elev – student – profesor, oricât de bine instruiți ar fi roboții, căci la ei ne gândim. Trebuie să recunoaștem că procesul de învățare continuă este astăzi aproape o necunoscută pentru mulți dintre elevii sau chiar studenții care termină o școală superioară, doar să aibă o diplomă. Elevii foarte buni la învățătură aleg să își continue studiile la facultățți din străinătate, unii fiind admiși doar pe baza rezultatelor foarte bune din timpul liceului. Câți dintre ei se mai întorc oare? De ce pleacă o elită? De ce nimeni nu se întreabă? De ce nu li se oferă șansa de a studia acasă? Dacă privim lista celor mai bune instituții de învățământ superior din lume, nu există niciuna românească. Desigur, criteriile sunt dure, dar nimeni nu este interesat să performeze? Măcar una dintre zecile de facultăți de stat sau chiar particulare să se afle pe listă instituțiilor de elită! O vină există, dar a cui să fie vina? Mulți dau vina pe comunism, dar au trecut, iată, 34 de ani de când suntem în lumea liberă și am rămas tributari ca țară, ca sistem educațional, unui regim politic de tristă faimă. Fără instituții de învățământ puternice nu putem spera la generații de specialiști bine pregătite care să poată face față concurenței mondiale.
În această perioadă mass-media dezbate o problemă cel puțin bizară din punct de vedere al acordării burselor pe baza „rezultatelor” la învățătură. Mă îndoiesc că cei care au stabilit acordarea burselor cunosc pe deplin situația la învățătură a miilor de elevi, mulți dintre ei cu note sub pragul minim acceptat pentru promovare. Dacă acești copii sunt recompensați de către stat cu burse pentru competență, atunci ce rost mai are să ne întrebăm de ce sunt atât de mulți analfabeți funcționali, de ce școlile din România nu au bursă valorică. Sunt și excepții, bineînțeles, dar „cu o floare nu se face primăvară”, vorba proverbului. În această situație, concretă din păcate, pledoaria pentru învățarea continuă rămâne doar o figură de stil.
Poate că n-ar fi lipsit de interes să amintim numele unor personalități ale căror invenții au schimbat soarta lumii. De ce să ne amintim? Poate și pentru simplu fapt că acești oameni și-au dedicat viața învățării continue. Aș aminti mai întâi pe Arhimede (278–212 î.Hr.), unul dintre marii savanți ai Antichității, unul dintre cei mai mari matematicieni din toate timpurile, cu numeroase realizări în domenii precum matematică, fizică, astronomie, inginerie și filosofie. A pus bazele hidrostaticii și a explicat legea pârghiilor. În plus, a pus bazele spiralei care îi poartă numele și a realizat formule de calcul a volumelor. Apoi m-am oprit la părintele tiparului, Johannes Gutenberg (1398–1468) care, la 1440, a conceput un proces mecanizat de transfer al cernelii (pe care o obţinea din ulei de in amestecat cu funingine) de pe matriţă pe hârtie. Apoi Galileo Galilei (1564–1642), fizician, matematician, astronom și filosof, este considerat părintele astronomiei observaționale moderne, dar și părintele fizicii moderne și părintele științei moderne. Galileo Galilei a proiectat o busolă geometrică și militară și a avut multe lucrări teoretice și experimentale privind mișcarea corpurilor și viteza acestora. M-am oprit și la Isaac Newton (1643–1727), care a revoluționat, prin teoriile sale științifice, domeniile opticii, matematicii și mecanicii. Isaac Newton a descris Legea atracției universale și a creat bazele mecanicii clasice. De asemenea, a demonstrat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice. Tot Newton a fost și primul om care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești. Nu pot să nu-l reamintesc pe Albert Einstein (1879–1955), considerat unul dintre cei mai mari savanți din istorie. Teoria relativității a fost una dintre principalele sale opere, iar în anul 1921 a primit Premiul Nobel pentru fizică. De asemenea, el a mai avut contribuții la cosmologia relativistă, teoria capilarității și a explicat mișcarea browniană a moleculelor. A rămas în istorie și datorită formulei E=mc la pătrat, care cuantifică energia disponibilă a materiei, având astfel un rol important și în energia nucleară. Sunt doar câteva exemple de savanți cu ajutorul cărora omenirea a făcut pași uriași spre progres, spre o viață mai bună. Laureatul Premiului Nobel pentru fizică, Albert Einstein, afirma: „Sunt două feluri de a-ți trăi viața. Unul: de a crede că nu există miracole. Altul: de a crede ca totul e un miracol.”
Lumea se schimbă atât de repede încât inovația momentului poate fi depășită într-un timp relativ scurt. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, generațiile de azi și de mâine, de ce nu, ar trebui să știe că doar învățarea continuă ar trebui să fie principala abilitate în care merită să investești timp și energie. Continuând să înveți, ca elev și mai ales ca student, apoi ca specialist, poți îndrăzni să ieși din propria carapace și să descoperi alte oportunități în carieră. Dacă te oprești doar la ce ai învățat în urmă cu niște ani, nu poți face față concurenței, nu poți să visezi la ceva mai bun, la un alt loc de muncă în care să-ți demonstrezi creativitatea, abilitățile profesionale. Învățarea continuă înseamnă tinerețea spiritului, iar ideea să fii un tânăr bătrân este cea mai tristă imagine a vieții. Până la urmă, „educația este cea mai bună provizie pe care o poți face pentru bătrânețe.” (Aristotel).
Pușa Roth
scriitor, membru al USR,
jurnalist, membru al UZPR,
redactor șef-adjunct al revistei culturale „Leviathan”,
director al Editurii Leviathan
