„Troianul timpului” de Gina Zaharia

82
gina zaharia cartea de sub braț

cartea de sub braț logo siteCând zăpezile urcau pe dealuri, tata ne dădea sania din pod și primeam binecuvântarea iernii. Știam că ne recunoaște, doar ne jucasem cu ea și anul trecut. Apoi am auzit că, deși bătrână, nu-i așa uitucă. Și mai știam că are suflet de copil cuminte și nu prea. Dar cui îi păsa că viscolul fluieră ca un uriaș arțăgos, crengile se îndoaie, pădurile își pun fularele, vulpile se ascund, iar cocorii privesc în urmă, nostalgici, deasupra întinderilor albastre de care nu se tem defel?

Casa noastră, învelită cu țiglă roșie, părea o fecioară frumos gătită care-și aștepta iubitul. Soarele o mângâia cu raze dulci, iar din când în când o pată albă aluneca sfioasă la streașină. N-am avut timp niciodată s-o admir, deși acolo era copilăria noastră. Și o ierarhie a trăiniciei. Casa ducea dealul în spate. Dealul căra pădurile, iar pădurile se măguleau pe lângă stânci. Brazii mai îndrăzneți se cocoțau pe coame și deveneau împărați împodobiți de gală. Uneori se certau cu ciorile, apoi le trimiteau pe câmpuri, să răscolească arăturile și să-i lase stăpâni pe feeria acelei lumi pe care avuseseră norocul s-o înrădăcineze într-o semeție de care orice fotograf ar fi rămas susprins, cu miracolul sălbăticiilor în suflet.

Și noi purtam ceva din stindardul valurilor albe, că ne împăcam bine cu ele. Aveam căciuli și pulovere lucrate de mama, or astea ne apărau de toate vitregiile. Că din ele ieșeau fuioare de căldură și se roteau în jurul nostru până ce gerul se dădea bătut. Îndată deveneam zmei mai mari și mai mici, cu nasurile julite și cu ambiția s-o alergăm pe doamna albă până abia mai respira. Apoi se retrăgea în coliba ei din bârne de stejar și trăgea un pui de somn de toată frumusețea. Dar cel mai mult ne plăcea când vorbea în somn. Că ne povestea atunci toată viața ei. Cum că fusese o tânără frumoasă căreia, în noaptea nunții, cineva i-a furat mirele. Și s-a supărat atât de tare încât a încărunțit brusc. Apoi a precizat că au fost surorile ei, anotimpurile. Iar tânărul de odinioară nu are liniște: hoinărește continuu, savurând aroma teilor înfloriți, umplându-și brațele cu flori de câmp, ori culegând roade pentru pivniță. Din când în când beau împreună, la gura sobei, un ceai cu amintiri. Uneori ia înfățișarea lui Moș Nicolae, alteori dispare ca o nălucă printre munți.

Și acum trece prin foșnetul anilor, cu toiagul în mână. Bate la ușa cu bârne a colibei învelită cu iederă de la marginea pădurii. Iar de dincolo de ușă vin glasuri de copii, măsurând troianul timpului.

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia                                                                                              

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.